Vanilia... ca poeţii între oameni
"Ce este această plantă admirabilă care răsare drept în sus în pădurile lumii noi, în această pădure unde n-a călcat picior de om, plină de-o majestate superbă? Ce este această plantă debilă care se suie lângă aceşti arbori, din ramuri în ramuri înconjurându-i, parcă strângându-i cu foile sale cărnoase şi lucitoare? Ce este această plantă care are o floare parcă e de porţelan, fructe ca tecile de fasole, însă care răspândesc o odoare aşa de plăcută şi suavă? Această plantă nu e altceva nimic decât Vanilia, care delectează gustul nostru când bem o ceaşcă de ciocolată delicioasă, sau când mâncăm îngheţată de Vanilie.
Sunt în regnul vegetal nişte plante, care seamănă cu poeţii între oameni; întocmai ca poetul este în lume spre a ne înfrumuseţa viaţa, însă nu poate să se ţie pe picioarele sale proprii şi ar muri de foame dacă n-ar fi sprijiniţi prin alţii, fiinţe mai pozitive, prin urmare şi mai robuste; aşa există şi în regnul vegetal nişte plante foarte frumoase, foarte delicate, răspândind o odoare delicioasă, dar nu hrănesc pe nimeni, nici pe sineşi şi sunt aşa de delicate încât nu poate să se ţie singure şi sunt silite să se sprijinească asupra altor plante mai prozaice, dar mai pozitive, mai solide şi mai puternice.
Vanilia este o asemenea plantă. Dar este un lucru curios. În aceste păduri eterne ale Americii, multe secole până n-a ajuns acolo omul cu lăcomia sa, Vanilia era căutată pentru odoarea sa plăcută de către păsările acestor păduri care mâncau cu lăcomie fructele vaniliei şi de către maimuţele de acolo care căutau cu cea mai mare aviditate teaca vaniliei. Iată şi animalele au câteodată un gust bun.
America produce 11 specii de Vanilie; toate sunt aromatice; dar mai preţuită decât toate este specia Vanilla planifonia. Până acum nu se ştie dacă continentul Americii adică Mexicul, sau dacă insulele Indiei Occidentale sunt patria acestei plante preţioase. Pentru adevărata vanilie (nu pentru cea neadevărată numită Vanillon), locurile cele mai importante pentru cultura lor sunt oraşele Ojaco şi Veracruz. Dar rar se găseşte o plantă aşa de delicată şi de nobilă care cere atât de puţine osteneli şi cost pentru cultura ei; e destul să ia cineva o ramură de Vanilie, şi s-o puie lângă un arbore de piper, îndată prinde rădăcină, creşte, şi peste puţin s-a făcut atât de mare încât se suie până la vârful acestui arbore. E remarcabil că cultura Vaniliei e în mâna Indienilor sălbatici. Orice bucată de Vanilie pe care damele noastre o gustă în ciocolată, îngheţată sau ceai, toate au trecut prin mâinile Indienilor cu faţa roşie ca arama şi cu pielea goală.
Vanilia, iar ca poetul, este amatorul luminii; cea dintâi grijă care cere cultura ei este, de-a depărta toată umbra întunecoasă de pe dânsa. Cu toate acestea nu putem tăgădui că Vanilia cu toată frumuseţea şi luxul ei, ocupă în istoria umanităţii o poziţiune mult mai inferioară decât un fir de trifoi şi de grâu; căci Vanilia îndatorează pe oameni să rămâie în păduri, pe când trifoiul, grâul au silit pe oameni să iasă din păduri, să cultive pământul şi să formeze societăţi civilizate.
Când teaca s-a cules, atunci trebuie uscată ca să nu se strice şi pe urmă o leagă în legături, câte 50 bucăţi într-o legătură şi o trimit în comerţ.
Este curios a vedea că chiar la Vanilie se adeverează proverbul "Nemo profeta in patria" acasă unde e născut, chiar profetul nu e stimat; asemenea şi vanilia care este la noi o aromă foarte căutată, în sudul Americii şi Asiei, patria sa, nu e întrebuinţată la nimic; nimenea nu cutează acolo d-a gusta Vanilia; asta nu e de mirare. Puterea aprinzătoare a Vaniliei, facultatea ei de a aprinde dorinţele amorului, o face periculoasă pentru oameni în climele foarte călduroase, într-o ţară unde creşte din pământ piperul şi parcă toate pasiunile violente; acolo Vanilia nu poate să facă nici un bine şi chiar în climele noastre temperate, trebuie să întrebuinţeze cineva Vanilia cu mare pază şi când cineva voeşte a păzi regulile dietetice, să n-o mănânce nicidecum.
Chimia modernă care a găsit principiul odorant cuprins în Vanilie şi care îi dă această odoare plăcută, a arătat că acest principiu odorant există şi în alte obiecte şi de care omul n-are cea mai mică bănuială că există acolo. Se ştie acum că acest principiu odorant e cuprins şi în urina (udul) vacilor. Iată un experiment curios. Să ia cineva ceva ud de vacă, să-l puie într-o sticlă mică de ceasornic şi să toarne pe dânsul acid muriatic (un fel de apă tare) atunci udul din sticlă se va schimba în picături de poftă de mâncare (picăturile lui Hoffman) dar turnând ăst fluid pe o altă sticlă de ceasornic şi lăsând fluidul să se evaporeze, atunci o să iasă acid benzoic, adică principiul odorant cuprins în Vanilie şi udul va răspândi odoarea vaniliei. Iată scamatoriile miraculoase ale Naturii care le poate face un chimist în zilele noastre.
Dar odoare plăcută asemănătoare cu aceea a Vaniliei care ne dă fânul proaspăt, provine din multe plante, mai cu seamă dintr-o iarbă numită iarba de vanilie (Antroxantul odorantum) care creşte pe câmp şi se amestecă în fân şi îi dă acest miros plăcut. Iată că nu numai noi în saloane şi în cofetării, mâncăm vanilie, ci şi caii noştri în grajd se delectează de acest nutriment, aromatic şi odorant."
Izvor - Isis sau Natura Jurnal Pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte de Doctor Iulius Barasch, Anul 1858Sunt în regnul vegetal nişte plante, care seamănă cu poeţii între oameni; întocmai ca poetul este în lume spre a ne înfrumuseţa viaţa, însă nu poate să se ţie pe picioarele sale proprii şi ar muri de foame dacă n-ar fi sprijiniţi prin alţii, fiinţe mai pozitive, prin urmare şi mai robuste; aşa există şi în regnul vegetal nişte plante foarte frumoase, foarte delicate, răspândind o odoare delicioasă, dar nu hrănesc pe nimeni, nici pe sineşi şi sunt aşa de delicate încât nu poate să se ţie singure şi sunt silite să se sprijinească asupra altor plante mai prozaice, dar mai pozitive, mai solide şi mai puternice.
Vanilia este o asemenea plantă. Dar este un lucru curios. În aceste păduri eterne ale Americii, multe secole până n-a ajuns acolo omul cu lăcomia sa, Vanilia era căutată pentru odoarea sa plăcută de către păsările acestor păduri care mâncau cu lăcomie fructele vaniliei şi de către maimuţele de acolo care căutau cu cea mai mare aviditate teaca vaniliei. Iată şi animalele au câteodată un gust bun.
America produce 11 specii de Vanilie; toate sunt aromatice; dar mai preţuită decât toate este specia Vanilla planifonia. Până acum nu se ştie dacă continentul Americii adică Mexicul, sau dacă insulele Indiei Occidentale sunt patria acestei plante preţioase. Pentru adevărata vanilie (nu pentru cea neadevărată numită Vanillon), locurile cele mai importante pentru cultura lor sunt oraşele Ojaco şi Veracruz. Dar rar se găseşte o plantă aşa de delicată şi de nobilă care cere atât de puţine osteneli şi cost pentru cultura ei; e destul să ia cineva o ramură de Vanilie, şi s-o puie lângă un arbore de piper, îndată prinde rădăcină, creşte, şi peste puţin s-a făcut atât de mare încât se suie până la vârful acestui arbore. E remarcabil că cultura Vaniliei e în mâna Indienilor sălbatici. Orice bucată de Vanilie pe care damele noastre o gustă în ciocolată, îngheţată sau ceai, toate au trecut prin mâinile Indienilor cu faţa roşie ca arama şi cu pielea goală.
Vanilia, iar ca poetul, este amatorul luminii; cea dintâi grijă care cere cultura ei este, de-a depărta toată umbra întunecoasă de pe dânsa. Cu toate acestea nu putem tăgădui că Vanilia cu toată frumuseţea şi luxul ei, ocupă în istoria umanităţii o poziţiune mult mai inferioară decât un fir de trifoi şi de grâu; căci Vanilia îndatorează pe oameni să rămâie în păduri, pe când trifoiul, grâul au silit pe oameni să iasă din păduri, să cultive pământul şi să formeze societăţi civilizate.
Când teaca s-a cules, atunci trebuie uscată ca să nu se strice şi pe urmă o leagă în legături, câte 50 bucăţi într-o legătură şi o trimit în comerţ.
Este curios a vedea că chiar la Vanilie se adeverează proverbul "Nemo profeta in patria" acasă unde e născut, chiar profetul nu e stimat; asemenea şi vanilia care este la noi o aromă foarte căutată, în sudul Americii şi Asiei, patria sa, nu e întrebuinţată la nimic; nimenea nu cutează acolo d-a gusta Vanilia; asta nu e de mirare. Puterea aprinzătoare a Vaniliei, facultatea ei de a aprinde dorinţele amorului, o face periculoasă pentru oameni în climele foarte călduroase, într-o ţară unde creşte din pământ piperul şi parcă toate pasiunile violente; acolo Vanilia nu poate să facă nici un bine şi chiar în climele noastre temperate, trebuie să întrebuinţeze cineva Vanilia cu mare pază şi când cineva voeşte a păzi regulile dietetice, să n-o mănânce nicidecum.
Chimia modernă care a găsit principiul odorant cuprins în Vanilie şi care îi dă această odoare plăcută, a arătat că acest principiu odorant există şi în alte obiecte şi de care omul n-are cea mai mică bănuială că există acolo. Se ştie acum că acest principiu odorant e cuprins şi în urina (udul) vacilor. Iată un experiment curios. Să ia cineva ceva ud de vacă, să-l puie într-o sticlă mică de ceasornic şi să toarne pe dânsul acid muriatic (un fel de apă tare) atunci udul din sticlă se va schimba în picături de poftă de mâncare (picăturile lui Hoffman) dar turnând ăst fluid pe o altă sticlă de ceasornic şi lăsând fluidul să se evaporeze, atunci o să iasă acid benzoic, adică principiul odorant cuprins în Vanilie şi udul va răspândi odoarea vaniliei. Iată scamatoriile miraculoase ale Naturii care le poate face un chimist în zilele noastre.
Dar odoare plăcută asemănătoare cu aceea a Vaniliei care ne dă fânul proaspăt, provine din multe plante, mai cu seamă dintr-o iarbă numită iarba de vanilie (Antroxantul odorantum) care creşte pe câmp şi se amestecă în fân şi îi dă acest miros plăcut. Iată că nu numai noi în saloane şi în cofetării, mâncăm vanilie, ci şi caii noştri în grajd se delectează de acest nutriment, aromatic şi odorant."
