Despre instinctele animalelor - CAP. I - ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ

Răţuşca cea urâtă

"Caracterul ce deosebeşte lucrările produse prin instinctul animalelor, din cele produse prin înţelepciune la oameni, este că, cele d'întâiu nu suntu rezultatulu vr'unei imitaţiuni sau experienţi (care omulu câştigă prin învăţătură), ci suntu urmate totu'deauna într'unu modu nefiindu supusu la vr'o perfecţiune, nici eşite prin vr'o socoteală de prevedere, sau de folosinţă. Instinctulu este o impulsiune (îndemnare) oarbă, prin care Natura sileşte animalele a lucra într'unu chipu hotărâtu. Lucrările omeneşti din contra, eşindu prin înţelepciune, suntu rezultate unei judecăţi şi  d'o alegere liberă a voinţei noastre, daru nu d'o îndemnare oarbă.
Iată unu exemplu al unei lucrări foarte simple, daru foarte curioase, care negreşitu este produsă prin instinctulu ce natura a dăruitu animaleloru ca unu felu de călăuză sigură, a'le petrece prin drumulu vieţei loru; putemu spune aici o faptă observată la puii de raţă scoşi prin găină. Aceste raţe trăindu împreună cu puii de găină, n'au văzutu niciodată încă altă pasere ca să le semene, nici suntu învăţate de nimeni; cu toate acestea, la cea d'întâiu ocaziune, găsindu vr'unu lacu, se aruncă într'însulu înnotându cu plăcere, pe cându cloşca se vaită pe margine, de frică ca să nu se înnece. Alte asemenea exemple suntu lucrările albineloru, a cărora clădire ne arată o regularitate admirabilă; cu toate acestea, neavându niciodată vr'unu învăţătoru; în contra ca cându s'aru fi născut arhitectori, se apucă de această delicată clădire îndată după naşterea loru. Din generaţiune în generaţiune urmează totu acea clădire fără să fie supusă la vr'o perfecţiune, şi  nelăsându'se d'a nu lucra chiaru la împregiurările în care aceste clădiri suntu de prisosu pentru folosulu loru. Prin urmare, nu putemu socoti aceste lucrări ca cându ar fi eşite dintr'o reflexiune înţelegătoare, precumu la noi oamenii, ci suntu  lucrările instincteloru.

Instinctele animaleloru se osebescu după felulu acelor fiinţe, şi  suntu un obiectu foarte interesantu de studie pentru filosofi, precumu şi  pentru naturalişti. Ca să cunoaştemu toate aceste instincte deosebite, trebuia să ne întindemu aici asupra istoriei tuturoru animaleloru; daru neavându aici locu în acestu articolu pentru o asemenea studie, de aceea aci ne vomu mărgini a spune dintr'însele numai câteva din cele mai multe vrednice de însemnatu. Aşa voru avea lectorii noştrii celu puţin o idee asupra aceloru miraculoase fenomene care ne arată înţelepciunea divină răzbitoare prin lucrările aceloru creaturi ale ei, şi  înalţă inima noastră, umplându'ne d'unu simţimântu religiosu către Atotu-puterniculu, a cărui manifestaţiune este gloria naturei."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Muzica în metalu...

Poveşti la gura sobei

"Într'unu articolu, amu vorbitu de muzica care facu munţii; acumu vomu vorbi de muzica care facu metalele.
Mai toţi ştimu că sunetulu unora metale, mai cu seamă aceloru precioase, ce se numescu auru şi argintu, este foarte melodiosu şi plăcutu pentru mulţi oameni; mai plăcutu decâtu orice muzică; daru puţini oameni ştiu, că metalele suntu în stare să scoaţă o adevărată muzică. Despre această muzică curioasă, vomu vorbi acumu.
Fiecare giuvaergiu ştie că, cându punu bucăţi ferbinţi de argintu între bucăţi reci de feru, şi cându se atingu aceste două metale, începu să cânte; adecă scotu un sunetu care seamănă cu cânteculu albineloru. Această descoperire s'a făcutu nainte cu 50 de ani de către unu germanu D. Schvartz. Dânsulu a topitu argintu într'o tigae şi vrându a'l răci curându, a vărsatu argintul topitu pe unu nicovalu de feru rece; daru îndată, cu mirare a auzitu că ease din argintu nişte sunete muzicale şi melodioase care seamănă cu cântecul unui organ. Dacă această descoperire s'aru fi făcutu în timpulu nostru care caută în mesile mişcătoare prezinţa unui spiritu, negreşitu că ar fi zisu atunci că şi în argintulu topitu rezidă un spiritu d'unu celebru muzicantu; daru atunci, lumea era mai prozaică, mai puţin amatoare de spirituri suprenaturali şi aşa a devinatu cauza fizică a acestui fenomenu.
Douăzeci şi cinci de ani mai pe urmă, un anglezu anume D. Arthur Trevelyan a amestecatu c'o vargă de feru, zmoala topită şi pe urmă, prin întâmplare, puindu acestu feru încălzitu tare pe o bucată de plumbu, a auzitu eşindu o strigare extraordinară şi tare; la începutu ş'a imaginatu că este strigare d'ajutoru a vr'unui nenorocitu atacatu de hoţi; daru pe urmă s'a încredinţatu că asta nu era strigare de omu, ci unu glasu foarte ascuţitu scosu d'acestu feru încălzitu tare şi pusu pe plumbulu rece.
Văzând aceasta, D. Trevelyan împreună cu D. Dr. Reid începu să facă experimente cu mai multe metale şi atunci s'a arătatu că toate metalele au unu talentu muzicalu; însă fiecare cântă altufelu (ca şi diferiţi actori în operă) şi această diferinţă depinde pe d'o parte de natura metaleloru şi pe d'altă parte de societatea în care se aflu, adecă cu care alte metale suntu în contactu.
Profesorulu Faraday, celu mai vestitu fizicu din Angliea, a urmatu pe urmă c'o mare exactitate cercetările fizice despre muzica metaleloru, a şi datu lecţiuni publice pentru unu publicu mare despre acestu obiectu (căci în Angliea au oamenii obiceiu a se interesa multu pentru descoperiri noui şi interesante în sfera ştiinţeloru naturale şi exacte).
Faraday a explicatu cauza eşirei acestoru sunete. Adecă, cându unu metalu foarte caldu să întâlneşte c'unu altu metalu rece, atunci celu caldu comunică repede căldura celui rece şi celu rece comunică repede răceala celui caldu (căci metalele suntu conductori buni pentru căldură sau răceală). Această comunicaţiune amicală de căldură, care la noi oamenii se face cu felurimi de vorbe, de îmbrăţişări şi de sărutări, la metale se face acompaniat (însoţitu) de sunetile muzicale. Această muzică a metaleloru, continue până cându metalele şi'au comunicatu unul altuia căldurile loru reciproce. Earna, cându arde cărbunii în sobă, poate oricine să'şi procure o asemenea muzică gratisu. E destulu ca să puie pe unu feru rece, cleştele de alamă galbenă cu care învârteşte focu ca să arză mai bine; cându cleştele suntu tare încălzite, va auzi o muzică foarte curioasă. Daru nu numai diferite metale, ci şi unu singur felu de metalu produce muzica, cându punem o bucată încălzită pe o bucată rece; aşa face argintul cald pus peste argintul rece, sau aramă pe aramă; daru aceste experimente ceru mai multă exactitate.
Eată unele povăţuiri cum 'şi poate procura oricine o asemenea muzică. Să ia cineva cleştele de metalu de la sobă şi să puie căpătâiulu său rece pe masă, pe cându căpătâiulu său celu caldu, să'lu puie pe o bucată de plumbu care însă trebue să fie câtu să poate de dreaptă (plană); atunci îndată să va auzi nişte sunete întocmai ca cându cineva se pregăteşte a cânta o arie muzicală. Dacă va apăsa cineva c'unu acu pe plumbu, sunetulu va fi mai limpede şi mai înaltu; cu câtu apasă mai multu, cu atâtu sunetulu devine mai înaltu şi astfelu 'şi va putea produce prin aceste experimente simple, o "serată muzicală" (cumu zicu acumu la noi traducându cuvântulu: soirée musicale) fără antre, fără osteneală şi fără trebuinţă d'aplaudare; căci metalele suntu artişti foarte modeşti, nu ceru nici unu felu d'aplaudare."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Darurile Naturii...

Darurile Naturii...

Capra Rupi-Capra - A DOUA PARTE

Cerbi şi porci mistreţi în pădure

"Rupi-capra nu aparţine la genul animalelor fricoase cum le produce un pământu şesu despoiatu de munţi. Întocmai cum a observatu Montesquieu: oamenii de ţări şese suntu fricoşi şi cei din munţi suntu curagioşi, asemenea vedemu şi la animale.

Rupi-capra este una din animalele cele mai curagioase. Susu acolo unde nemeţii ameninţă cu sgomotul lor infernal a năvăli peste totu şi a nimici orice întâlnescu pe drumu; acolo pe vârfurile periculoase ale stânciloru ascuţiţi unde poate o pisică aru avea frică să rămâie; în aceste cetăţi naturale parcă neaccesibile de orice fiinţă vie, acolo stă rupi-capra cu o mare mândrie şi'şi bate jocu de gonitorii ei. Daru omul, această fiinţă care, câteodată e mai sfiicioasă decât îngerii şi altădată mai îndrăzneaţă decât diavolii; omul, zicem a cutezatu a urma rupi-capra până în aceste locuri fabuloase, neaccesibile. Nenumeroşii vânători de rupi-capre a plătitu cu viaţa loru, această îndrăzneală; cu toate acestea, mulţi alţii i'au urmatu în această cale periculoasă. Este o atragere misterioasă, neexplicabilă, care atrage pe vânătorulu Alpeloru tocmai către rupi-capra şi locuinţa ei periculoasă. Această circumstanţă a datu locu la multe tradiţiune şi fabule populare în ţările muntoase, unde există rupi-capra. Acolo se zice că satana priimeşte câteodată forma unei rupi-capre şi trage pe omu către dânsu ca să'l pearză. Aşa este omu; cându imprundeţa lui l'a dusu într'o nenorocire, nu zice că elu e culpabilu şi învinovăţeşte pe toată lumea, chearu până la satana. Satana negreşitu că nu este vr'o fiinţă amabilă, cu toate acestea elu e de multe ori foarte nevinovatu, în crimele care le scriemu pe contulu lui, şi elu aru putea zice ca unu omu vestitu: "Suntu rău daru totu suntu mai bunu decât reputaţia mea".

Femela rupi-caprei este mai lesne de prinsu decâtu masculu, căci femelele suntu adunate în grupe împregiurulu puiloru loru, care îngrijescu cu o mare tandreţe, pe cându mascululu petrece o viaţă singuratică în locurile cele mai retrase. Unde s'adună o turmă de rupi-capre femele, acolo pune o santinelă care le înştiinţează îndată cându se arată vr'unu pericolu, atunci toate îndată dau fuga şi se facu nevăzute. Cându aceste animale se vădu tare gonite, se aruncă cu corpulu loru din vârfurile munţiloru la vale, cu o ageritate aşa de admirabilă, încâtu nu'şi facu nici unu rău şi scapă.

Rupi-capra iarna se pogoară mai josu şi vara se sue mai susu; căci ea urmează hotarulu zepezei care şi ea iarna se pogoară mai josu şi vara se sue mai susu. De la luna lui Iunie până la luna lui Septembrie, este etatea de auru pentru rupi-capra, atunci găseşte ea pe munţi păsciunea cea mai plăcută, erburii de munţi cei mai aromatici; se îngraşe şi se face veselă, daru iarna cându munţii suntu acoperiţi cu zăpadă şi nu e păsciune, ea sufere multu, daru totu nu moare; în genere are o viaţă tenace şi se ştie că de multe ori rupi-capra atinsă de glonţulu vânătorului cu burta crăpată, cu maţele atârnate afară, au datu fuga, au săritu peste abisuri efroiabile (terifiante, înspăimântătoare) şi au scăpatu de vederea omului.

Amorulu sexelor se deşteaptă la rupi-capra tocmai la toamnă. Atunci în mijloculu uraganeloru teribile ce domnescu atunci între munţi, parcă toate elementele naturei fiindu în luptă, în mijloculu acestoru lupte zicemu, se urmează şi o luptă furioasă între masculii rupi-capreloru. Femela asistă la aceste scene sângeroase unde vădu cu sânge rece cumu unul şi altulu din adoratorii ei, cadu din vârfulu munţiloru într'unu abisu imensu, împinsu acolo de către rivalulu său, furiosu de dorinţă şi jaluzie. Daru cu celu biruitoru, femela pleacă veselă, şi amândoi se retragu la unu locu singuraticu spre a gusta acolo în tăcere şi solitudine, dulceaţa amorului. La sfârşitulu lui Aprilie, ea fată doi pui. Ea'i hrăneşte cu ţâţă şease luni şi îngrijeşte singură pentru creşterea loru; căci tatălu loru e totudauna necăjitu şi nu va să ştie nimicu de puii săi.  Daru aceşti pui abia că suntu născuţi, că îndată începu să sară peste stânci, şi abisuri urmând muma loru cu o iuţeală încâtu nimini nu poate să'i urmeze. Cându muma loru e prinsă, ei din sine se predau în robie, nevrând ca să se separe de la muma loru nici în viaţă nici la moarte.

Vânătura rupi-caprei este cea mai rea întâmplare în Alpi (munţi); ea este centrulu în împregiurulu căruia se învârteşte toată lumea alpină. Vânătorulu, amu zisu, este trasu în susu c'o putere misterioasă, demonică. Nici unu Urangu, nici o făptură nu este pentru dânsu vr'o împedecare.

Singuru, cu puşca şi unu sacu de pâine pe spinare, cu unu bastonu feratu în mână, începe călătoria sa în această regiune periculoasă unde va rămânea mai multe săptămâni. O dorinţă nerezistibilă, îlu atrage către aceste locuri născute pline d'unu caracteru de majestate şi d'o măreţie sublimă. Daru ce condiţiune mare suntu cerute de la dânsulu ca să reuşească în această  întreprindere periculoasă! Elu trebuie să aibă unu umbletu siguru, nici o urmă de ameţeală, chiaru cându piciorulu său calcă lângă abisuri îngrozitoare; siguru trebue să fie ochiulu său, daru şi puşca sa şi glonţulu său trebuie să fie siguru. Elu ochează totu'd'auna numai capulu sau inima animalului, ştiindu bine că dacă îlu va atinge la unu altu locu, osteneala sa a fostu în deşertu. Daru cându vânătorulu întâlneşte acolo 9 rupi-capre conduse de una care se numeşte "regele rupi-caprelor" care este unu animalu bătrânu, atunci vânătorulu recomandă sufletulu său cerului printr'o rugăciune ferbinte; căci este celu mai mare pericolu d'a goni acestu rege alu rupi-caprei daru cea mai mare glorie aşteaptă pe vânătorulu acasă în sânulu său cându va reveni.

Acestu traiu a întăritu viaţa oameniloru în aceste locuri. Ei au devenitu d'unu caracteru energicu, sobri, întăriţi pentru toate ostenelile, despreţuindu moartea cu desăvârşire, într'unu cuvântu oameni belicoşi apărătorii mari ai libertăţei şi a nedependinţei lor naţionale.

Aru fi de doritu ca în multe ţări să trăiască căprioara ca să devie astu'felu o şcoală de cetăţeni buni."

 Copii cu căprioare de Crăciun

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Capra Rupi-Capra - PRIMA PARTE

Vânatu dupe Rupi-Capre (Antilope rupi-capra)

"Natura a creatu în diferitele sfere ale ei nişte obiecte pe care omulu le'a datu numirea de "nobili", fiindcă suntu lucruri care au în sine ceva distingatu, ceva necomunu şi plăcutu. În regnulu mineralu, oamenii au numitu în toate timpurile: aurulu şi argintulu "metale nobile" daru de cându există o nobleţe, care poate cineva s'o cumpere cu auru şi argintu, de atunci încă cu mai multu dreptu aceste metale meriteză adjectivulu loru de nobili. Între plante putemu zice că palmierile prin frumuseţea şi înfăţişarea loru majestoasă, suntu plante nobile daru şi între animale suntu unele "nobile".
De unu asemenea "nobilu" cu patru picioare, vomu vorbi acumu.
Capra rupi-capra sau capra roşie (Antilope rupi-capra, Chamois, Gemse) este unu animalu, care joacă unu rolu mare în poezia orientală ca şi a unoru populi, locuitorii ţăriloru muntoase.
La întâia vedere, oricine va zice că acestu animalu este unu felu de capră; căci seamănă multu cu capra din munţi cu părulu ei lungu, este şi vecina ei pe munţi între câmpiile de zăpadă şi de ghiaţă unde nu poate să se apropie picioru de omu. Coarnele ei drepte, care au la vârfuri ca nişte cârlige tari şi ascuţite, apoi împregiurarea că n'are barbă, că are ca o vargă oacheşă trasă la botu şi că lângă ochi n'are o groapă mică unde s'adune lacrămile ca la capre; toate aceste împregiurări, zicem, deosebescu multu rupi-capra din capra ordinară. Într'adevăru, acestu animalu are caracterile sale proprii: adecă pelea ei e oacheşă şi netedă, gâtulu ei e lungu şi elegantu ca gâtulu unui cerbu, de dindărătulu coarneloru are ca o groapă adâncă; apoi toată forma corpului loru, elegantu, subţire, făcutu pentru săltare între munţi şi stânci; picioarele sale ţepene şi mlădioase, ne spunu de nişte forţe care nu suntu cunoscute în câmpulu şesu. Ochiulu tare, urechea ascuţită arăt o vigilinţă care n'a dobândit'o spre a se păzi de oameni, ci de alţi gonitori mai iuţi încă decât omul. Dar şi tălpile sale încongiurate cu unu felu de potcoavă naturală de corpu, iaru arătu că acestu animalu e făcutu ca să umble săltându între munţi, stânci şi petre. Ce armonie admirală găsimu între făptura corpului animaleloru şi între loculu unde suntu hotărâte a trăi! În deserta nisipoasă, cămila a priimitu de la Natură o talpă căptuşită cu o periniţă moale; căci altmintrelea, s'aru fi cufundatu acolo; pe cându capra rupi-capra fiindu hotărâtă a trăi pe munţi şi între stânci, a priimitu din mâna Naturei chearu în ziua naşterei ei o potcoavă gata. Chiaru omul de munte care trăieşte lângă rupi-capra, afirmă această înţelepciune a Naturei, căci şi omulu cându cutează a urma drumulu rupi-caprei, a călca locuri atâtu de periculoase fiindu încongiurate de abisuri d'o adâncime de speriatu, atunci încalţă şi elu cizme avându tocuri bătute cu cuie de feru, care împedecă ca să nu alunece, să nu fie prada sigură a unei morţi pripite şi teribile. Printr'această calitate a copiteloru sale, rupi-capra este în stare a umbla pe vârfurile stânciloru celoru mai ascuţite, să stea la o înălţime gigantică, parcă spânzurată între ceru şi pământu, pe o palmă de locu încongiurată de abisurile cele mai adânci, a sălta de la o stâncă la alta c'o exactitate atâta de mare încâtu sare la orice punctu şi îlu atinge. Chearu peste capu unui omu stându în vale, sare din vârfulu munţiloru şi nu face unu pasu greşitu, şi rămâne pe vârfulu capului omului.
Eată în prescurtare istoria unui animalu petrecându o viaţă atâta de interesantă şi de romantică; unu animalu alu căruia vânatu are pentru omu o atragere misterioasă, demonică; căci mulţi oameni au găsitu moartea loru la asemenea vânate. Însă cu toate aceste pericole, omulu simte în sine o dorinţă nerezistibilă a umbla după dânsele, şi într'adevăru abia că omulu a ajunsu în regiunea locuinţei rupicapreloru, şi îndată i se prezintă patria loru cu toată frumuseţea ei măreaţă, i se prezintă toată istoria interesantă, anecdotică a acestoru animale. Călătorulu în aceste locuri d'unu caracteru sălbaticu, se află în societatea vulturului, a ursului oacheşu, a floriloru şi a animaleloru alpine încongiurate d'o zăpadă eternă, care nu se topeşte în mii de ani; într'unu cuvântu: se află în mijloculu unei scene nouă, interesante pentru noutatea şi singularitatea ei."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)