CALEIDOSCOP...

Bulgăraş de steluţe argintii...

2011-11-23T19:21:00.001+02:00

Festivalul steluţelor argintii...

Despre instinctele animalelor - CAP. I - ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ

2011-11-23T11:44:00.001+02:00

Răţuşca cea urâtă

"Caracterul ce deosebeşte lucrările produse prin instinctul animalelor, din cele produse prin înţelepciune la oameni, este că, cele d'întâiu nu suntu rezultatulu vr'unei imitaţiuni sau experienţi (care omulu câştigă prin învăţătură), ci suntu urmate totu'deauna într'unu modu nefiindu supusu la vr'o perfecţiune, nici eşite prin vr'o socoteală de prevedere, sau de folosinţă. Instinctulu este o impulsiune (îndemnare) oarbă, prin care Natura sileşte animalele a lucra într'unu chipu hotărâtu. Lucrările omeneşti din contra, eşindu prin înţelepciune, suntu rezultate unei judecăţi şi d'o alegere liberă a voinţei noastre, daru nu d'o îndemnare oarbă.
Iată unu exemplu al unei lucrări foarte simple, daru foarte curioase, care negreşitu este produsă prin instinctulu ce natura a dăruitu animaleloru ca unu felu de călăuză sigură, a'le petrece prin drumulu vieţei loru; putemu spune aici o faptă observată la puii de raţă scoşi prin găină. Aceste raţe trăindu împreună cu puii de găină, n'au văzutu niciodată încă altă pasere ca să le semene, nici suntu învăţate de nimeni; cu toate acestea, la cea d'întâiu ocaziune, găsindu vr'unu lacu, se aruncă într'însulu înnotându cu plăcere, pe cându cloşca se vaită pe margine, de frică ca să nu se înnece. Alte asemenea exemple suntu lucrările albineloru, a cărora clădire ne arată o regularitate admirabilă; cu toate acestea, neavându niciodată vr'unu învăţătoru; în contra ca cându s'aru fi născut arhitectori, se apucă de această delicată clădire îndată după naşterea loru. Din generaţiune în generaţiune urmează totu acea clădire fără să fie supusă la vr'o perfecţiune, şi nelăsându'se d'a nu lucra chiaru la împregiurările în care aceste clădiri suntu de prisosu pentru folosulu loru. Prin urmare, nu putemu socoti aceste lucrări ca cându ar fi eşite dintr'o reflexiune înţelegătoare, precumu la noi oamenii, ci suntu lucrările instincteloru.

Instinctele animaleloru se osebescu după felulu acelor fiinţe, şi suntu un obiectu foarte interesantu de studie pentru filosofi, precumu şi pentru naturalişti. Ca să cunoaştemu toate aceste instincte deosebite, trebuia să ne întindemu aici asupra istoriei tuturoru animaleloru; daru neavându aici locu în acestu articolu pentru o asemenea studie, de aceea aci ne vomu mărgini a spune dintr'însele numai câteva din cele mai multe vrednice de însemnatu. Aşa voru avea lectorii noştrii celu puţin o idee asupra aceloru miraculoase fenomene care ne arată înţelepciunea divină răzbitoare prin lucrările aceloru creaturi ale ei, şi înalţă inima noastră, umplându'ne d'unu simţimântu religiosu către Atotu-puterniculu, a cărui manifestaţiune este gloria naturei."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Muzica în metalu...

2011-11-22T13:04:00.001+02:00

Poveşti la gura sobei

"Într'unu articolu, amu vorbitu de muzica care facu munţii; acumu vomu vorbi de muzica care facu metalele.
Mai toţi ştimu că sunetulu unora metale, mai cu seamă aceloru precioase, ce se numescu auru şi argintu, este foarte melodiosu şi plăcutu pentru mulţi oameni; mai plăcutu decâtu orice muzică; daru puţini oameni ştiu, că metalele suntu în stare să scoaţă o adevărată muzică. Despre această muzică curioasă, vomu vorbi acumu.
Fiecare giuvaergiu ştie că, cându punu bucăţi ferbinţi de argintu între bucăţi reci de feru, şi cându se atingu aceste două metale, începu să cânte; adecă scotu un sunetu care seamănă cu cânteculu albineloru. Această descoperire s'a făcutu nainte cu 50 de ani de către unu germanu D. Schvartz. Dânsulu a topitu argintu într'o tigae şi vrându a'l răci curându, a vărsatu argintul topitu pe unu nicovalu de feru rece; daru îndată, cu mirare a auzitu că ease din argintu nişte sunete muzicale şi melodioase care seamănă cu cântecul unui organ. Dacă această descoperire s'aru fi făcutu în timpulu nostru care caută în mesile mişcătoare prezinţa unui spiritu, negreşitu că ar fi zisu atunci că şi în argintulu topitu rezidă un spiritu d'unu celebru muzicantu; daru atunci, lumea era mai prozaică, mai puţin amatoare de spirituri suprenaturali şi aşa a devinatu cauza fizică a acestui fenomenu.
Douăzeci şi cinci de ani mai pe urmă, un anglezu anume D. Arthur Trevelyan a amestecatu c'o vargă de feru, zmoala topită şi pe urmă, prin întâmplare, puindu acestu feru încălzitu tare pe o bucată de plumbu, a auzitu eşindu o strigare extraordinară şi tare; la începutu ş'a imaginatu că este strigare d'ajutoru a vr'unui nenorocitu atacatu de hoţi; daru pe urmă s'a încredinţatu că asta nu era strigare de omu, ci unu glasu foarte ascuţitu scosu d'acestu feru încălzitu tare şi pusu pe plumbulu rece.
Văzând aceasta, D. Trevelyan împreună cu D. Dr. Reid începu să facă experimente cu mai multe metale şi atunci s'a arătatu că toate metalele au unu talentu muzicalu; însă fiecare cântă altufelu (ca şi diferiţi actori în operă) şi această diferinţă depinde pe d'o parte de natura metaleloru şi pe d'altă parte de societatea în care se aflu, adecă cu care alte metale suntu în contactu.
Profesorulu Faraday, celu mai vestitu fizicu din Angliea, a urmatu pe urmă c'o mare exactitate cercetările fizice despre muzica metaleloru, a şi datu lecţiuni publice pentru unu publicu mare despre acestu obiectu (căci în Angliea au oamenii obiceiu a se interesa multu pentru descoperiri noui şi interesante în sfera ştiinţeloru naturale şi exacte).
Faraday a explicatu cauza eşirei acestoru sunete. Adecă, cându unu metalu foarte caldu să întâlneşte c'unu altu metalu rece, atunci celu caldu comunică repede căldura celui rece şi celu rece comunică repede răceala celui caldu (căci metalele suntu conductori buni pentru căldură sau răceală). Această comunicaţiune amicală de căldură, care la noi oamenii se face cu felurimi de vorbe, de îmbrăţişări şi de sărutări, la metale se face acompaniat (însoţitu) de sunetile muzicale. Această muzică a metaleloru, continue până cându metalele şi'au comunicatu unul altuia căldurile loru reciproce. Earna, cându arde cărbunii în sobă, poate oricine să'şi procure o asemenea muzică gratisu. E destulu ca să puie pe unu feru rece, cleştele de alamă galbenă cu care învârteşte focu ca să arză mai bine; cându cleştele suntu tare încălzite, va auzi o muzică foarte curioasă. Daru nu numai diferite metale, ci şi unu singur felu de metalu produce muzica, cându punem o bucată încălzită pe o bucată rece; aşa face argintul cald pus peste argintul rece, sau aramă pe aramă; daru aceste experimente ceru mai multă exactitate.
Eată unele povăţuiri cum 'şi poate procura oricine o asemenea muzică. Să ia cineva cleştele de metalu de la sobă şi să puie căpătâiulu său rece pe masă, pe cându căpătâiulu său celu caldu, să'lu puie pe o bucată de plumbu care însă trebue să fie câtu să poate de dreaptă (plană); atunci îndată să va auzi nişte sunete întocmai ca cându cineva se pregăteşte a cânta o arie muzicală. Dacă va apăsa cineva c'unu acu pe plumbu, sunetulu va fi mai limpede şi mai înaltu; cu câtu apasă mai multu, cu atâtu sunetulu devine mai înaltu şi astfelu 'şi va putea produce prin aceste experimente simple, o "serată muzicală" (cumu zicu acumu la noi traducându cuvântulu: soirée musicale) fără antre, fără osteneală şi fără trebuinţă d'aplaudare; căci metalele suntu artişti foarte modeşti, nu ceru nici unu felu d'aplaudare."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Darurile Naturii...

2011-11-12T15:07:00.025+02:00

Darurile Naturii...

Capra Rupi-Capra - A DOUA PARTE

2011-11-12T12:27:00.004+02:00

Cerbi şi porci mistreţi în pădure

"Rupi-capra nu aparţine la genul animalelor fricoase cum le produce un pământu şesu despoiatu de munţi. Întocmai cum a observatu Montesquieu: oamenii de ţări şese suntu fricoşi şi cei din munţi suntu curagioşi, asemenea vedemu şi la animale.

Rupi-capra este una din animalele cele mai curagioase. Susu acolo unde nemeţii ameninţă cu sgomotul lor infernal a năvăli peste totu şi a nimici orice întâlnescu pe drumu; acolo pe vârfurile periculoase ale stânciloru ascuţiţi unde poate o pisică aru avea frică să rămâie; în aceste cetăţi naturale parcă neaccesibile de orice fiinţă vie, acolo stă rupi-capra cu o mare mândrie şi'şi bate jocu de gonitorii ei. Daru omul, această fiinţă care, câteodată e mai sfiicioasă decât îngerii şi altădată mai îndrăzneaţă decât diavolii; omul, zicem a cutezatu a urma rupi-capra până în aceste locuri fabuloase, neaccesibile. Nenumeroşii vânători de rupi-capre a plătitu cu viaţa loru, această îndrăzneală; cu toate acestea, mulţi alţii i'au urmatu în această cale periculoasă. Este o atragere misterioasă, neexplicabilă, care atrage pe vânătorulu Alpeloru tocmai către rupi-capra şi locuinţa ei periculoasă. Această circumstanţă a datu locu la multe tradiţiune şi fabule populare în ţările muntoase, unde există rupi-capra. Acolo se zice că satana priimeşte câteodată forma unei rupi-capre şi trage pe omu către dânsu ca să'l pearză. Aşa este omu; cându imprundeţa lui l'a dusu într'o nenorocire, nu zice că elu e culpabilu şi învinovăţeşte pe toată lumea, chearu până la satana. Satana negreşitu că nu este vr'o fiinţă amabilă, cu toate acestea elu e de multe ori foarte nevinovatu, în crimele care le scriemu pe contulu lui, şi elu aru putea zice ca unu omu vestitu: "Suntu rău daru totu suntu mai bunu decât reputaţia mea".

Femela rupi-caprei este mai lesne de prinsu decâtu masculu, căci femelele suntu adunate în grupe împregiurulu puiloru loru, care îngrijescu cu o mare tandreţe, pe cându mascululu petrece o viaţă singuratică în locurile cele mai retrase. Unde s'adună o turmă de rupi-capre femele, acolo pune o santinelă care le înştiinţează îndată cându se arată vr'unu pericolu, atunci toate îndată dau fuga şi se facu nevăzute. Cându aceste animale se vădu tare gonite, se aruncă cu corpulu loru din vârfurile munţiloru la vale, cu o ageritate aşa de admirabilă, încâtu nu'şi facu nici unu rău şi scapă.

Rupi-capra iarna se pogoară mai josu şi vara se sue mai susu; căci ea urmează hotarulu zepezei care şi ea iarna se pogoară mai josu şi vara se sue mai susu. De la luna lui Iunie până la luna lui Septembrie, este etatea de auru pentru rupi-capra, atunci găseşte ea pe munţi păsciunea cea mai plăcută, erburii de munţi cei mai aromatici; se îngraşe şi se face veselă, daru iarna cându munţii suntu acoperiţi cu zăpadă şi nu e păsciune, ea sufere multu, daru totu nu moare; în genere are o viaţă tenace şi se ştie că de multe ori rupi-capra atinsă de glonţulu vânătorului cu burta crăpată, cu maţele atârnate afară, au datu fuga, au săritu peste abisuri efroiabile (terifiante, înspăimântătoare) şi au scăpatu de vederea omului.

Amorulu sexelor se deşteaptă la rupi-capra tocmai la toamnă. Atunci în mijloculu uraganeloru teribile ce domnescu atunci între munţi, parcă toate elementele naturei fiindu în luptă, în mijloculu acestoru lupte zicemu, se urmează şi o luptă furioasă între masculii rupi-capreloru. Femela asistă la aceste scene sângeroase unde vădu cu sânge rece cumu unul şi altulu din adoratorii ei, cadu din vârfulu munţiloru într'unu abisu imensu, împinsu acolo de către rivalulu său, furiosu de dorinţă şi jaluzie. Daru cu celu biruitoru, femela pleacă veselă, şi amândoi se retragu la unu locu singuraticu spre a gusta acolo în tăcere şi solitudine, dulceaţa amorului. La sfârşitulu lui Aprilie, ea fată doi pui. Ea'i hrăneşte cu ţâţă şease luni şi îngrijeşte singură pentru creşterea loru; căci tatălu loru e totudauna necăjitu şi nu va să ştie nimicu de puii săi. Daru aceşti pui abia că suntu născuţi, că îndată începu să sară peste stânci, şi abisuri urmând muma loru cu o iuţeală încâtu nimini nu poate să'i urmeze. Cându muma loru e prinsă, ei din sine se predau în robie, nevrând ca să se separe de la muma loru nici în viaţă nici la moarte.

Vânătura rupi-caprei este cea mai rea întâmplare în Alpi (munţi); ea este centrulu în împregiurulu căruia se învârteşte toată lumea alpină. Vânătorulu, amu zisu, este trasu în susu c'o putere misterioasă, demonică. Nici unu Urangu, nici o făptură nu este pentru dânsu vr'o împedecare.

Singuru, cu puşca şi unu sacu de pâine pe spinare, cu unu bastonu feratu în mână, începe călătoria sa în această regiune periculoasă unde va rămânea mai multe săptămâni. O dorinţă nerezistibilă, îlu atrage către aceste locuri născute pline d'unu caracteru de majestate şi d'o măreţie sublimă. Daru ce condiţiune mare suntu cerute de la dânsulu ca să reuşească în această întreprindere periculoasă! Elu trebuie să aibă unu umbletu siguru, nici o urmă de ameţeală, chiaru cându piciorulu său calcă lângă abisuri îngrozitoare; siguru trebue să fie ochiulu său, daru şi puşca sa şi glonţulu său trebuie să fie siguru. Elu ochează totu'd'auna numai capulu sau inima animalului, ştiindu bine că dacă îlu va atinge la unu altu locu, osteneala sa a fostu în deşertu. Daru cându vânătorulu întâlneşte acolo 9 rupi-capre conduse de una care se numeşte "regele rupi-caprelor" care este unu animalu bătrânu, atunci vânătorulu recomandă sufletulu său cerului printr'o rugăciune ferbinte; căci este celu mai mare pericolu d'a goni acestu rege alu rupi-caprei daru cea mai mare glorie aşteaptă pe vânătorulu acasă în sânulu său cându va reveni.

Acestu traiu a întăritu viaţa oameniloru în aceste locuri. Ei au devenitu d'unu caracteru energicu, sobri, întăriţi pentru toate ostenelile, despreţuindu moartea cu desăvârşire, într'unu cuvântu oameni belicoşi apărătorii mari ai libertăţei şi a nedependinţei lor naţionale.

Aru fi de doritu ca în multe ţări să trăiască căprioara ca să devie astu'felu o şcoală de cetăţeni buni."

Copii cu căprioare de Crăciun

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Capra Rupi-Capra - PRIMA PARTE

2011-11-12T10:22:00.013+02:00

Vânatu dupe Rupi-Capre (Antilope rupi-capra)

"Natura a creatu în diferitele sfere ale ei nişte obiecte pe care omulu le'a datu numirea de "nobili", fiindcă suntu lucruri care au în sine ceva distingatu, ceva necomunu şi plăcutu. În regnulu mineralu, oamenii au numitu în toate timpurile: aurulu şi argintulu "metale nobile" daru de cându există o nobleţe, care poate cineva s'o cumpere cu auru şi argintu, de atunci încă cu mai multu dreptu aceste metale meriteză adjectivulu loru de nobili. Între plante putemu zice că palmierile prin frumuseţea şi înfăţişarea loru majestoasă, suntu plante nobile daru şi între animale suntu unele "nobile".
De unu asemenea "nobilu" cu patru picioare, vomu vorbi acumu.
Capra rupi-capra sau capra roşie (Antilope rupi-capra, Chamois, Gemse) este unu animalu, care joacă unu rolu mare în poezia orientală ca şi a unoru populi, locuitorii ţăriloru muntoase.
La întâia vedere, oricine va zice că acestu animalu este unu felu de capră; căci seamănă multu cu capra din munţi cu părulu ei lungu, este şi vecina ei pe munţi între câmpiile de zăpadă şi de ghiaţă unde nu poate să se apropie picioru de omu. Coarnele ei drepte, care au la vârfuri ca nişte cârlige tari şi ascuţite, apoi împregiurarea că n'are barbă, că are ca o vargă oacheşă trasă la botu şi că lângă ochi n'are o groapă mică unde s'adune lacrămile ca la capre; toate aceste împregiurări, zicem, deosebescu multu rupi-capra din capra ordinară. Într'adevăru, acestu animalu are caracterile sale proprii: adecă pelea ei e oacheşă şi netedă, gâtulu ei e lungu şi elegantu ca gâtulu unui cerbu, de dindărătulu coarneloru are ca o groapă adâncă; apoi toată forma corpului loru, elegantu, subţire, făcutu pentru săltare între munţi şi stânci; picioarele sale ţepene şi mlădioase, ne spunu de nişte forţe care nu suntu cunoscute în câmpulu şesu. Ochiulu tare, urechea ascuţită arăt o vigilinţă care n'a dobândit'o spre a se păzi de oameni, ci de alţi gonitori mai iuţi încă decât omul. Dar şi tălpile sale încongiurate cu unu felu de potcoavă naturală de corpu, iaru arătu că acestu animalu e făcutu ca să umble săltându între munţi, stânci şi petre. Ce armonie admirală găsimu între făptura corpului animaleloru şi între loculu unde suntu hotărâte a trăi! În deserta nisipoasă, cămila a priimitu de la Natură o talpă căptuşită cu o periniţă moale; căci altmintrelea, s'aru fi cufundatu acolo; pe cându capra rupi-capra fiindu hotărâtă a trăi pe munţi şi între stânci, a priimitu din mâna Naturei chearu în ziua naşterei ei o potcoavă gata. Chiaru omul de munte care trăieşte lângă rupi-capra, afirmă această înţelepciune a Naturei, căci şi omulu cându cutează a urma drumulu rupi-caprei, a călca locuri atâtu de periculoase fiindu încongiurate de abisuri d'o adâncime de speriatu, atunci încalţă şi elu cizme avându tocuri bătute cu cuie de feru, care împedecă ca să nu alunece, să nu fie prada sigură a unei morţi pripite şi teribile. Printr'această calitate a copiteloru sale, rupi-capra este în stare a umbla pe vârfurile stânciloru celoru mai ascuţite, să stea la o înălţime gigantică, parcă spânzurată între ceru şi pământu, pe o palmă de locu încongiurată de abisurile cele mai adânci, a sălta de la o stâncă la alta c'o exactitate atâta de mare încâtu sare la orice punctu şi îlu atinge. Chearu peste capu unui omu stându în vale, sare din vârfulu munţiloru şi nu face unu pasu greşitu, şi rămâne pe vârfulu capului omului.
Eată în prescurtare istoria unui animalu petrecându o viaţă atâta de interesantă şi de romantică; unu animalu alu căruia vânatu are pentru omu o atragere misterioasă, demonică; căci mulţi oameni au găsitu moartea loru la asemenea vânate. Însă cu toate aceste pericole, omulu simte în sine o dorinţă nerezistibilă a umbla după dânsele, şi într'adevăru abia că omulu a ajunsu în regiunea locuinţei rupicapreloru, şi îndată i se prezintă patria loru cu toată frumuseţea ei măreaţă, i se prezintă toată istoria interesantă, anecdotică a acestoru animale. Călătorulu în aceste locuri d'unu caracteru sălbaticu, se află în societatea vulturului, a ursului oacheşu, a floriloru şi a animaleloru alpine încongiurate d'o zăpadă eternă, care nu se topeşte în mii de ani; într'unu cuvântu: se află în mijloculu unei scene nouă, interesante pentru noutatea şi singularitatea ei."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Chihlimbarul toamnei...

2011-10-17T22:22:00.004+03:00

Muzice bizare - I. Munţi care facu muzică - A DOUA PARTE

2011-10-16T21:37:00.009+03:00

El Bramador - Chile

"Unu altu asemenea munte muzicalu, descrie voiajorulu anglezu Alexandru Burnes care l'a vizitatu în anulu 1837. Acestu munte se află la o depărtare de 40 mile angleze de oraşulu Kobul în Persiea şi se numeşte Reg-Ravan (muntele mişcătoru). Acestu munte are o înălţime de 400 picioare, o povârnire de 40 grade şi o strată de nisipu albu, pe cându munţii vecinaţi suntu făcuţi de granitu. Aici iaru s'a observatu că, cându un oareşicare număru de oameni s'alunecă în josu peste acestu nisipu, atunci s'aude unu sunetu surdu ca de la o tobă; această observaţiune s'a făcutu deja în secolulu alu 15-lea.

Doi ani 'naintea observaţiunei a D-lui Burnes, unu altu voiajoru anume Charles Darwin a făcutu esperiinţe analoage în valea de la Hili lângă Copiapo. "Cându eramu în acestu oraşu, zice acestu voiajoru, auzeamu pe mai mulţi locuitori d'acolo că în vecinătate se află unu munte numitu El Bramador (urlătorulu). Atunci nu prea amu băgatu de seamă la această naraţiune, însă auzeam că acestu munte este acoperitu cu nisipu şi că acestu zgomotu se aude numai cându se sue oameni pe dânsu; va să zică, nişte împregiurări care se află şi la cei susu numiţi munţi sunători. Daru amu şi observatu la ţărmurile Braziliei că cându calulu meu umbla pe nisipulu grosu d'acolo, amu auzitu unu sunetu particularu, deşi nu prea tare".

Unu altu voiagioru anume D. Carl Meyer pomeneşte d'unu fenomenu analogu care l'a observat la California, adică că cându nisipulu cade josu prin umblarea oameniloru sau a animaleloru, atunci se aude un zgomotu tare ca d'unu clopotu mare.
Deunăzi s'a găsitu unu alu cincilea locu sunătoru pe insula mică Eigg ce se află pe ţărmurile apusene ale Scoţiei. Această insulă este făcută iaru de piatră de nisipu (sigă) albă şi subţire ca făina albă. La fiecare pasu ce amu făcutu pe acestu nisipu, zice geologulu Hugh Miller, amu auzitu unu mare zgomotu. Amu fost cu mai mulţi amici; fiecare din noi a scos unu sunetu particularu, dupe iuţeala şi greutatea pasului său, prin urmare noi toţi împreună prin umbletulu nostru, amu scosu un concertu armoniosu foarte curiosu. Neîncetatu au eşitu din nisipu unu zgomotu repetând "Vu, Vu".
Eată o muzică care o face Natura fără mână de omu; o muzică fără instrumente, fără virtuozi, fără auditoriu şi lucru celu mai bun, fără antreu."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Muzice bizare - I. Munţi care facu muzică - PRIMA PARTE

2011-10-16T21:25:00.005+03:00

Muntele Sinai - Jebel

"Lumea crede de multe ori aceea ce este imposibilu; asta este o greşeală; dară cându crede aceea ce este abia de crezutu, este ertatu; căci de multe ori, aceea ce este astăzi necredibilu, mâine va fi o faptă netăgăduită. În asemenea cazu se află munţii muzicali.

Celu d'întâiu care a vorbitu despre acestu fenomenu curiosu, era voiagiorul germanu Seezen. Elu s'a aflatu pe peninsula Sinai unde este un munte numitu "Djebel Nakus" (muntele Klopotu) despre care se zice de mai multe secule, o tradiţiune populară că în sânul acestui munte este îngropată o biserică a căruia călugări suntu chemaţi la slujbă chiaru prin muntele însuşi, care scoate sunete ca un clopotu.
Dupe voiagiorulu englezu Ward, unu asemenea munte care scoate sunete ca unu clopotu se află lângă oraşulu Tur la ţărmurile Mărei Roşie. Seezen a avutu curagiu şi s'a suitu pe acestu munte pe care l'a găsitu compusu de sigă (peatră nisipoasă) albă şi fragedă care, la amândouă laturile este acoperită parcă cu două panglice de nisipu moale. Acestu voiagioru a auzitu, într'adevăru nişte sunete particolare eşindu din acestu munte. Aceste sunete, întâia oară îi s'a părutu ca un zgomotu micu sau ca unu glasu subţire tremurându care, cându s'a făcutu mai tare, cându mai slabe, cându au încetatu cu totulu şi cându au începutu din nou. Daru cându acestu voiajoru s'a suitu pe vâna de nisipu care se află pe munte, atunci îi s'a părutu că parcă aceste sunete easă de sub picioarele sale. Daru mirarea lui cea mare era, cându s'a urcatu pe vârfulu muntelui şi a mişcatu nisipulu cu mâinile şi picioru. Atunci a începutu să auză un zgomotu aşa de tare şi de infernalu, încâtu îi s'a părutu că parcă pământulu tremură sub dânsulu; voiajorulu a rămasu parcă stâlpitu de surprize şi mirare.

Dupe acestu voiajoru eară a vizitatu acestu munte, anglezulu Gay de la Oxford. Dânsulu descrie acestu fenomenu întocmai ca voiajorulu Seezen, însă zice că glasulu tremurându care a auzitu la începutu, seamănă cu sunetulu unui clopotu.

Alu treilea voiajoru care a vizitatu acestu munte, este locotenentulu anglezu Welsted. Dânsulu zice că muntele sunătoru are o înălţime ca de 400 picioare şi că este în comunicaţiune cu malulu mărei (care se află la o depărtare de 3 1/2 mile angleze) printr'unu şiru de movile de nisipu. Lui i s'a părutu, glasulu nisipului sunătoru întocmai ca glasulu unei arpe numită Arpa lui Aeolus care cântă din sine noaptea; pe urmă cându s'a întăritu, aceste sunete îi s'au părutu ca urletulu unui tunetu de departe, care face că parcă totu muntele tremură. Stânca (peatra) pe care acest voiajoru a şezutu ca să auză această muzică bizară, a tremuratu şi cămilele pe care voiajorii s'a suitu pe munte, au fostu prinse d'o mare spaimă încâtu au vrutu să fugă.

În zilele noastre anglezulu Wart a vizitatu din nou acestu munte curiosu. Dupe dânsulu, drumulu care duce la acestu munte, trece peste o vână de nisipu care să suie încetu de la mare şi umblă pe unu felu de peatră poroasă plină cu aeru, în care vântulu şi apa au şi săpatu nişte vărgi adânci. Una dintr'aceste vărgi care avea o lăţime ca la 15 metre, a mersu până la vârfulu muntelui şi avea o povârnire de un unghiu de 40 până la 45 grade şi era la amândouă laturile parcă închisu cu ziduri naturale compuse de Sigă. La începutu, totu era liniştitu; pe urmă a începutu să se auză unu glasu subţire parcă de muzică care, cându se întări, cându să slăbi şi seamănă multu cu sunetulu unei flaute. Daru îndată, sunetele s'au făcutu atâtu de tare şi de zgomotoase încâtu semăna suneteloru unei orge şi totu muntele parcă a începutu să tremure. Daru a observatu că totudauna eşirea suneteloru era asosită cu o mişcare a nisipului de munte. De câte ori voiajorulu făcea unu pasu nainte, şi nisipulu umblându să se puie la locu a împlini groapa pricinuită dupe pasulu voiajorului, deatâtea ori a eşitu sunete şi glase muzicale din munte, ca şi apa eşind dintr'un izvor. Cu câtu câtăţimea nisipului pusu în mişcare era mai mare, cu atâtu şi sunetele era mai tare, mai pline şi mai melodioase."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Măgarulu Statului fără ureche în Spania...

2011-10-02T13:38:00.059+03:00

"În Spania suntu măgari, ca pretutindenea. Unde nu suntu? De multe ori îi găsim unde nu'i căutăm; câteodată în saloane, în loc de grajd. Asta nu mai e de mirare; lumea s'a obicinuitu cu această anomalie. Daru un lucru curiosu este că, pe cându pretutindenea măgarii cei adevăraţi, cei din grajdu au urechea mare, în Spania, în această ţară excepţională, se află un măgaru alu statului fără urechi.-

Eată explicaţiunea acestui miracolu.

În Spania este o lege că cei condamnaţi a fi spânzuraţi, mergu la spânzurătoare călări pe unu măgaru. Mai nainte, era obiceiu că Buroulu (Enger) cumpăra în ziua execuţiunei, un măgaru pentru această ceremonie tristă şi după execuţiune îl vindea. Daru cându a cunoscutu cineva pe un omu că merge călare pe unu măgaru care a servitu la o execuţiune, acestu omu a devenitu râsulu publicului; ba încă s'a văzutu că fete frumoase şi oneste, n'a pututu să se mărite fiindcă s'a descoperitu că unulu din rudele ei a umblatu pe un măgaru cumpăratu de la enger (hingher).

Aşadaru Guvernulu Spaniei a hotărâtu d'a întreţine pentru execuţiunile engerului, unu măgaru al Statului; însă ca să se cunoască acestu măgaru din ceilalţi colegi ai săi, au hotărâtu ca măgarului Statului să i se taie urechea. Dupe ce s'a întocmitu institutulu măgarului Statului în Spania, fetele găsescu acolo lesne bărbaţi şi toată lumea e fericită."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Musica Antiqua Ambergensis - Commedia Musicale

Luciano Pavarotti în Rigoletto...

2011-09-28T12:43:00.112+03:00

Luciano Pavarotti în Rigoletto (CD 1 şi 2)

Răceala şi efectele ei - A TREIA PARTE

2011-09-28T11:14:00.009+03:00

3. Un experiment de hidroterapie

"O altă experienţă a arătatu că pelea noastră este într'o relaţiune foarte intimă cu organele digestiunei (stomaculu şi intestinele) noastre. E cunoscutu că după o baie, avemu multă poftă de mâncare, apoi iaru e cunoscutu că, cându şi'a răcitu cineva picioarele, e prinsu de colică sau urdinare; daru cându şi'a răcitu şalele, e prinsu adeseori de dizenterie (lesenderie) cu sânge. Daru cându copiii 'şi răcescu burta, suntu expuşi a fi prinşi de vărsătură şi urdinare.
Mulţi oameni răcindu'se toţi d'o dată, totu nu se voru bolnăvi toţi d'unu felu, ci din contra unulu s.e. va fi atacatu de o peripneumonie, altu poate d'unu guturaiu, daru alu treilea d'o inflamaţiune în ureche. Asta provine de felurimi de predispoziţiuni care le au în corpulu loru. Proverbulu care zice: "unde e aţa slabă, acolo se rupe" se adeverează şi aici. Unulu care are unu peptu slabu sau care lucrează prea multu cu peptu (s.e. unu profesoru, unu advocatu, unu cântăreţu ş.c.l.) voru dobândi o peripneumonie; daru unu altu care are unu capu slabu, va dobândi unu reumatismu în capu; pe cându altulu care are o predispoziţiune pentru guturaiu (mai cu seamă pleşuvi) voru dobândi unu bunu guturaiu; pe cându iaru unu altu cu unu stomacu slabu, va dobândi o urdinare sau o colică. Daru nu numai diferiţi indivizi, ci chiaru unu singuru omu răcindu'se mâine, nu va dobândi totu această boală care a dobândit'o eri după o răceală; căci natura omului se schimbă şi cu dânsa se schimbă şi predispoziţiunea diferiteloru organe pentru diferite boale.
Unii oameni cu o pele fină, transperinte, suntu născuţi cu o predispoziţiune pentru răceală; alţii o dobândescu printr'o educaţiune şi modulu traiului loru, mai cu seamă cându prea au obişnuitu pelea loru numai cu căldura păstrând'o c'o mare anxietate de orice vântulu ceva, răcoritoru; aceşti oameni se răcescu prea lesne şi pentru dânşii negreşitu nu e mai bine decâtu a alerga la metoda lui Priessnitz cu apă rece care va întări corpulu loru în contra predispoziţiunei pentru răceală.
Pentru a se păzi de răceală, mijloacele cele mai bune suntu: pasa de tranziţiuni repezi de diferite temperaturi, mai cu seamă să nu bea cineva apă rece cându este în transpiraţiune şi întărirea corpului prin uzagiu d'apă rece; însă aceasta cere o mare circumspecţiune, ca să nu se răcească cineva la începutu cându nu e încă obişnuitu cu rece.
Până acumu am vorbitu de răceala produsă prin cauzele fizice; daru suntu şi răceli produse prin cauze morale. Cine nu ştie că unu omu care are frică de ceva, tremură de răceală? Cine nu'şi aduce aminte că auzind citindu seara vr'o istorie teribilă (s.e. de stafii şi de morţi înviaţi) că pelea lui se face aspră (pelea de gâscă) încâtu părulu i se zbârleşte? Cine din lectorii noştri care erau odată studenţi nu'şi aducu aminte de răceala neplăcută care au simţitu în luna lui Iunie în ziua examenului anualu, măcaru că afară lumea se văita d'o căldură prea mare? Apoi cine earu din stimaţii lectorii noştri care au avutu odată a face cu "oameni mari", nu'şi aducu aminte cumu pelea loru s'a făcutu "o pele de gâscă", cându aceea oameni mari de care depinde soarta loru, i'au primitu odată "foarte rece"? Toate aceste fenomene nu mai intră în sfera articulului igienicu d'astăzi şi medicina nu poate să facă aici altu nimicu decâtu a ura tineriloru să scape de răceală în luna lui Iunie şi tot d'o dată a ura tuturor oamenilor a nu avea trebuinţă de "anticameri", sau cel puţin a nu fi primitu rece acolo."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Răceala şi efectele ei - A DOUA PARTE

2011-09-28T10:48:00.004+03:00

2. Practica medicală la domiciliu

"Ştiinţa vieţii sau fiziologia ne zice că pelea omului este acestu organu expusu influinţeloru răcelei. Pelea noastră e unulu din organele cele mai necesarie pentru menţinerea vieţei noastre; căci printr'însa easă neîncetatu o câtăţime considerabilă de materii fluide şi aeroase (gazoase) care au devenitu de prisosu pentru corpulu nostru. Cându această evaporaţiune a materiiloru fluide nevăzute (aburiloru de apă) încetează a se urma din pelea noastră, vieaţa noastră este ameninţată; de aceea cându pelea noastră se strică, vieaţa ne este în pericolu. S.e. cându cineva 'şi'a arsu o parte mare a pelei sale, este în pericolu deşi arzura pelei nu e prea mare în sine. Vărsatulu, scarlatina şi celelalte asemenea patime ale copiiloru, suntu aşa de grave şi de periculoase, fiindcă pelea corpului este atunci atacată şi nu poate să funcţioneze. Pelea omului are o ţesătură d'o compoziţiune delicată şi foarte admirabilă. Nu putemu să întrămu aici în descrierea acestui miraculu alu naturei, însă atâtu putemu să zicemu că pelea, spre a împlini funcţiunea ei d'a curăţa sângele de felurimi de materii devenite de prisosu şi vătămătoare; că pelea aceasta, zicemu, este pătrunsă de felurimi de pori, de vine foarte mici şi de arterii foarte mici care aducu sângele sub suprafaţa pelei la toată periferia (ocolul) corpului; aşadar când pelea se răceşte îndată după ce era caldă, porii se strângu şi vinele şi arteriile asemenea, atunci evaporaţiunea materiiloru fluide nu mai poate să se urmeze şi sănătatea este derangiată. Mai cu seamă se întâmplă aceasta cându pelea era în transpiraţiune cându porii ei suntu deschişi şi cându îndată s'a răcitu şi materia destinată a eşi afară prin transpiraţiune (năduşeală) s'a întorsu iaru în corpulu nostru.

Sângele nostru are o căldură multu mai mare decâtu aerulu care ne încongioară; căci căldura sângelui nostru, se sue până la 32 grade (Reaumur) pe cându aerulu abia în unele zile prea călduroase în luna lui Iulie, se suie la această temperatură. Aşadaru, fiindcă căldura caută totdauna să se puie în echilibru, de aceea aru căuta să easă şi prin pelea noastră dacă n'amu purta îmbrăcăminţi calde care împedecă această eşire a căldurei din corpulu nostru; daru acumu pelea are şi ea cu puţină diferenţă totu acea căldură ca şi sângele nostru. Nu e de mirare că, cându expunem toată sau o parte a pelei la o temperatură mai inferioară decâtu a corpului nostru, că atunci, răcindu'se îndată, poate să aducă vătămare sănătăţei noastre în trei moduri, adecă:
I. Porii ei se strângu şi evaporaţiunea fluideloru nu se face, atunci rămâne în sânge o mulţime de materii care trebue să easă şi calitatea sângelui se strică, de aceea răceala pelei aduce mai cu seamă Rheumatismu în care sângele e alteratu (stricatu).
II. Cându pelea se răceşte, atunci sângele care era mai nainte răspânditu peste periferie (ocolulu) ca şi centrulu corpului, se retrage de la periferie către organele centrale ale corpului (către capu, plămâni, inimă şi c.l.) şi produce acolo congestiune (grămădire); şi chiaru inflamaţiune (aprindere) sau ruptura unora vine mici din cauza grămădirei atunci apoplexia (damblaua) e gata. De aceea iarna mai cu seamă se arată felurimi de inflamaţiuni în peptu şi în cap ca şi apoplexia este foarte deasă cându domneşte afară unu geru tare şi secu.
III. Răceala pelei împedecându eşirea afară din corpu a unora fluide de prisosu, aceste fluide rămâindu în corpu, producu acolo idropică; căci idropica nu e altu nimicu decâtu prisosirea materiiloru fluide care prin vr'o împedecare, n'au eşitu afară; de aceea nu e raru să vedemu că oamenii care şi'au răcitu pelea că îndată s'au umflatu, mai cu seamă se întâmplă aceasta la copii după scarlatină (cochinadă) cându atunci pelea loru e foarte subţire şi prin urmare prea supusă răcelei; asemenea copiii poate să fie prinşi de idropică peste totu corpu în puţine ore."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Răceala şi efectele ei - PRIMA PARTE

2011-09-28T09:54:00.038+03:00

"Nu este vorbă care să se repete în toate zilele atâta ori ca vorba "răceală". Să inte cineva într'o societate unde suntu adunaţi mai mulţi oameni şi curându o să vază că pentru toate suferinţele omeneşti "răceala" e vinovată. Unulu se vaită de durere de capu; altulu strănută prea multu; alu treilea tuşeşte; alu patrulea are vărsătură sau urdinare; alu cincilea tremură de frigu; alu şaselea arde de căldură; alu şeaptelea are durere în toate oasele; alu optulea are o surzire în ureche; alu noălea are guturaiu; alu zecelea are durere de ochi; toţi aceşti oameni zicu că "s'au răcitu" şi pentru asta s'au bolnăvitu.

Altulu rămâne toată noaptea în birtu, a mâncatu ca cându aru avea stomaculu unui Elefantu, a băutu vinu mai multu decâtu cămila bea apă şi spre ziuă s'a întorsu acasă. Dimineaţa e bolnavu şi chiamă pe doctoru. "Ce ai domnule?" îlu întreabă medicu. "M'amu răcitu astă-noapte mergându acasă" dă răspunsu.

1. Vizita doctorului după petrecere...

Unu altu are gura plină de dinţi găunoşi; cu toate acestea mănâncă la balu felurimi de cofeturi şi bomboane. Cându vine acasă, negreşitu că'l apucă durerea de măsele; însă elu zice că s'a răcitu la balu, căci era într'o uşă şi fereastră, deşi amândouă erau închise. O fată tânără este îmbrăcată într'o "rochie de balu" care îi strânge peptu, făcându'lu ca un băţu de subţire încâtu abia poate să răsufle; ea merge aşa la balu şi joacă acolo toată noaptea. Nu e de mirare că după acest atacu neraţionabilu alu organeloru resuflărei, se arată o tuse şi alte asemenea semne neplăcute. Daru tânăra nu încetează să zică că "cându a eşit de la balu s'a răcitu la garderobu". Daru unu tânăru cu o inimă "prea înfocată" abuzează de plăcerile vieţei, să slăbeşte încâtu picioarele îi tremură şi nu'lu mai ţine. Elu zice că "asta îi a venitu dintr'o răceală". Şi nu ştie că din contra, îi a venitu de prea multă căldură.

Într'unu cuvântu: mai toate suferinţele fizice ale omului, mai toate patimile, suntu socotite că ar fi venitu de răceală. Ce este daru această "răceală" care joacă unu rolu aşa mare în viaţa oameniloru? Care este partea corpului nostru care este expusă aşa de desu acestei cauze vătămătoare? Cumu se răceşte corpulu nostru?"

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Rabindranath Tagore...

2011-09-20T21:16:00.078+03:00

"În 1913, premiul Nobel pentru poezie era acordat lui Rabindranath Tagore. Un poem, reprezentativ mai ales pentru mesajul său, conferea, operei sale lirice particulară valoare:
Un bătrân este mistuit de dorul de a afla piatra filozofală, căutată de alchimia medievală, piatră care preschimbă în aur orice metal pe care-l atinge. Şi, bătrânul, încins cu un lanţ de fier, pleacă, străbate de-a lungul râurilor ţări de-a rândul, lovindu-şi cingătoarea cu fiecare piatră întâlnită în cale. Ajuns în Europa, pe malul unui râu, facându-şi lucrul pentru care pornise, nişte copii, cu vitele la păşune în lunca râului, se apropie, privesc şi arată stăruitor cu degetul spre bătrân, spre cingătoarea lui. Bătrânul se opreşte, priveşte şi el şi, deodată, izbucneşte într-un plâns neistovit. Aievea, lanţul cingătorii lui strălucea: devenise aur. Vestea despre el s-a răspândit şi locuitorii satelor din jur se adună; bătrânul încă plânge... Când s-a oprit din plâns, la rugămintea mulţimii, dezvăluie taina: "Am căutat de-a lungul timpului şi drumului piatra. Am avut-o în mână, mi-a prefăcut lanţul în aur, precum vedeţi, dar n-o mai am. Am aruncat-o, fară să ştiu. Am lepădat-o."
Mesajul era adresat nouă, Europei: "Voi, europenii - vrea să ne spună Tagore - aţi avut această Piatră care transfigurează, salvează, mântuieşte; dar aţi lepădat-o. Iar Piatra e Hristos". Acesta este mesajul lui Tagore adresat nouă, europenilor. În acest spirit, unui misionar englez care-i scrisese, cerându-i sfat cum să-şi împlinească vocaţia lui misionară creştină în India, Tagore îi răspunde: "Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi iubirea, iubirea lui Hristos!"

Izvor: Prezentare de părintele GALERIU la "OFRANDA LIRICĂ" (GITANJALI) de RABINDRANATH TAGORE

Rabindranath Tagore (Scenariu radiofonic de Valeriu Sârbu)

Plantele Orhidee...

2011-09-20T17:21:00.024+03:00

"Plantele Orhidee sunt în Botanică, aceea ce este cartea numită "O mie şi una de nopţi" în literatură. Adecă tocmai ca în numita carte găsimu o adunare din cele mai bizare istorii, aşa găsimu la o Orhidee o adunare din cele mai bizare forme de plante, nişte forme de flori aşa de stranii (ciudate) încât n'aru crede cineva la existenţa loru, dacă nu le'aru găsi în realitate în natură.
Eată cum se exprimă D. K. Muller despre aceste clase de flori. "Făptura şi formele acestor flori, zice acestu autoru, covârşeşte toate ce aru putea imaginaţiunea noastră să'şi imagine în sfera fiinţeloru fantastice şi imaginare. Aceste flori suntu toate compuse de şease foi, daru Natura a ştiutu să varieze făptura fieştecărei foi deosebite şi compoziţiunea loru împreună, încâtu au eşitu nişte forme încântătoare, extraordinare. Într'aceste flori găsimu unele care seamănă cu un pantofu de damă foarte elegantu, cu panglice şi un nodu graţiosu, sau că floarea are colori atâta de vii şi de strălucitoare încâtu seamănă cu rubinu, smaraldul, topaz şi alte pietre preţioase, atâta de rare şi de extraordinare încâtu nici fantezia orientală fierbinte a principesei în cartea "O mie şi una de nopţi" nu le prezintă în colori mai vii şi mai fantastice. Altă dată, o floare orhidee se prezintă ca o insectă, cu aripile sale întinse zburând încoace, încolo. Mâna botanistului tremură câteodată de surpriză şi de mirare cându va să ia în mână o spică de flori şi întâlneşte nişte albine, muşte, lăcuste, sau chiaru broaşte mici, sau capete de şerpi, de boi, de maimuţe sau a unui cavaleru cu cască şi toate aceste obiecte nu suntu în realitate altu nimicu decâtu flori care au îmbrăcatu forme stranii a acestoru obiecte. Ba încă, în sudul Americei există o speţă de flori orhidee (Peristeria) care seamănă într'atâta c'o porumbiţă cu aripi întinse, încâtu populii păgâni o venerează ca simbolulu zeetăţei amorului, pe cându creştinii d'acolo venerează această imagine ca prezentaţiunea a spiritului sanctu.

Florile orhidee, ori că stau dreptu în susu, sau că suntu atârnate în josu formându ca nişte ciorchine sau adunături de flori foarte plăcute. Unele orhidee suntu foarte roditoare; aşa se găseşte într'o grădină în Anglia o plantă orhidee (Dendrobium speciosum) care poartă două mii de flori. Nu există o coloare în lume care nu este reprezentată în orhidee; daru mai cu seamă se găseşte la aceste flori în privinţa coloriloru o armonie admirabilă care face că vederea acestoru plante este aşa de plăcută. Daru şi în parfumuri suave şi delicioase suntu bogate aceste flori. E destulu ca să numimu aici Vanilia care este şi ea unu felu de orhidee. Daru mai în genere, toate orhideele sunt aşa de odorante încâtu o singură plantă umple câteodată o florărie întreagă cu odoarea ei.
Aceste plante admirabile în felurimi de chipuri, crescu numai în climele cele mai calde (tropice); acolo (mai cu seamă în America tropicală) pădurile suntu pline cu orhidee care nu crescu pe pământu, ci susu pe arbori; căci suntu plante parazite care se nutrescu pe costulu altora. Nu e de descrisu, zicu voiagiorii, frumuseţea unei pădure virgine în sudulu Americei cu arborile sale seculare, cu palmierile sale gigantice, în mijloculu cărora suntu atârnate în aer nişte fiinţe bizare care formează în aceste imense regiuni, parcă un plafonu zugrăvitu cu felurimi de obiecte fantastice; aste suntu felurimi de orhidee atârnate susu pe arbori unde crescu.
Cultura orhideelor în climele noastre este camu costisitoare; căci cere o florărie d'o temperatură (căldură) foarte înaltă şi tot d'o dată unu aeru umedu. Cu toate acestea, suntu acumu în Europa nişte florării unde crescu mii de speţe de orhidee; căci, observă un botanistu, suntu acumu cunoscute mai multe speţe de orhidee, decâtu era cunoscutu speţe de plante în genere, nainte cu o sută de ani.
Cine daru va să admire pe pământu unu paradisu de flori exotice de felulu celu mai extraordinaru, să viziteze o florărie de orhidee. Tocmai atunci va pricepe aceea ce zice religiunea indieniloru "Dumnezeu vrându a face o poezie, a făcutu flori!"

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Country Clasic

2011-09-18T02:23:00.012+03:00

Country Clasic found on Classic

Apteryx Australis (Kiwi) sau paserea fără aripi...

2011-09-18T02:12:00.028+03:00

"Nu e de multu, cându Naturaliştii au privitu pe această pasăre ca o fiinţă fabuloasă care nu există; până cându căpitanul Barolay a adusu la Europa în anulu 1812, unu exemplaru alu acestei paseri şi atunci s'a văzutu că pasărea fără aripi este o realitate aşa de mare ca şi unii "oameni fără capu". Cadaverulu acestei pasări este expusu în Muzeu Zoologicu de la Londonu.
Foarte remarcabilu este cioculu acestei paseri; căci nările sale formează ca doi cilindri care mergu în toată lungimea ciocului, apoi josu la deschiderea loru suntu acoperiţi cu două acoperişuri formate ca nişte capace. Când capacele se pun pe nări, le închide cu totu; dar pasărea, după voinţă poate să le deschiză. Natura denadinsu a datu acestei pasăre astfelu de organu de mirosu; căci Apteryx are obiceiu că îngăureşte cu cioculu său adâncu în pământu ca să caute acolo nutrimentulu seu (vermuşi, insecte, ş.c.l.) Apoi ea n'are un ciocu moale, simţitoru ca becaţele, de aceea Natura îi a conservatu organulu mirosului tare ca, prin mirosu să simţă ea prezenţa animaleloru, care facu nutrimentulu ei; apoi dacă n'aru avea ea aceste capace, nările sale îndată s'aru umplea cu pământu, săpându acolo adâncu şi îi aru fi slăbitu mirosu; de aceea natura îi a datu aceste acoperişe pe nării care, cându pasărea sapă, se punu pe nări şi le ţine liberu, daru cându pasărea va să ştie dacă este ceva pentru dânsa josu unde nu vede, atunci deschide capacele năriloru şi mirosulu ei de spionu îi slujeşte atunci foarte bine. Păcatu pentru poliţiile ţăriloru civilizate că spionii lor n'au capace pe nasu, căci ar făcea minuni, aru mirosi lucrurile care se facu chiar sub pământu.
Felulu traiului acestei pasăre e puţinu cunoscutu; se găseşte numai în Noua Zeelandă, unde şade singuratică în păduri care au unu pământu nomolosu; acolo se ascunde între arbori goi, sapă groapa în pământu cu nasu dară easă raru ziua şi numai noaptea (iaru ca unu bunu spionu). Indigenii d'acolo o gonescu multu; căci penile sale suntu foarte căutate pentru ornamentele manteleloru căpitaniloru acestoru populi sălbatici. Penele negre-oacheşe ale lui Apterix, suntu mai stimate în Noua Zeelandă decâtu Ermelinu în Europa pentru mantelele principiloru.
Vânatu dupe această pasăre, se face noaptea; adecă o gonescu la lumina făcliilor cu câini, rupu crăcile copaciloru şi acestu zgomotu o sperie tare, atunci ease din culcuşulu seu şi fiindcă nu poate să zboare, e prinsă. Deşi se apără bine cu cioculu şi cu picioarele groase, daru în zadaru, căci o pasăre care n'are aripi este ca unu populu care n'are presa liberă şi arme; amândouă suntu fiinţe fără mijloace de apărare şi de scăpare.
Gonirea acestei pasăre a făcut'o foarte rară chiaru în patria ei, daru în Muzeurile Zoologice ale Europei, Apteryx este una din paserile cele mai rare."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Viţă şi viaţă...

2011-09-12T17:27:00.020+03:00

Tango found on Classic

Vulpea şi pisica de George Sion

2011-09-12T15:55:00.008+03:00


Când vulpea nu ajunge la struguri, zice că-s acri! "Pe'o poliţă înaltă, într'o cămar'odată O oală cu smântână sta bine aşezată. Pisica cea de casă se totu uita la ea, Şi neputându ajunge, musteţile-şi lingea; Dar eată că şi'o Vulpe se'ntâmplă ca să vie, Crezându c'acolo este vreo găinărie. Cumu vede pe Pisica îi zice: "Ce pândeşti? Au nu'ţi place smântâna ce'n oală o priveşti?" Pisica îi răspunde: "Ba-mi place foarte tare: Dar vezi, acuma, dragă, mă aflu'n postulu mare. Te rogu însă priveşte colo sub grindă, susu: Ce mândră clădărie de struguri s'a mai pusu! Am auzitu că'ţi place această mâncărică. Mănâncă, dragă Vulpe; şi nu-ţi va fi nimică. Iar Vulpea, ce la struguri s'ajungă nu putea, Răspunde: "Suntu prea acri; nu-mi place, draga mea!" Morala: Adesea ne se'ntâmplă ca să ne păcălimu, Cându prea multă "fineţă" se arată… "nu voimu!" Izvor: 101 Fabule de George Sion

Biserica toamnei...

2011-09-10T22:12:00.013+03:00

Chopin - Nocturnes found on Classic

Victoria Regia sau regina planteloru...

2011-09-10T16:46:00.033+03:00

"Animalele terestre 'şi'au regele loru, acesta este leul; paserile în aer iar 'şi'au regele lor, acesta este vulturul. Chiar mica albină s'a constituitu într'o monarhie şi 'şi'a alesu o regină; de ce daru plantele să nu aibă unu "suveranu"? Daru eată că plantele, în toate chipurile mai delicate decât animalele 'şi'au ales o regină în loculu unui rege; o plantă dulce frumoasă şi suavă în loculu leului, acestui suveran sângerosu şi în loculu vulturului, acestui rege hrăpitoru.
Domeniul apei a biruitu totdeauna pe domeniul continentului. Nu numai că regiunea apei e de trei ori mai mare decât regiunea continentului, apoi şi toate fiinţele organice care trăiesc în domeniul apei, suntu multu mai mari şi mai gigantice decât aceia în domeniul continentului. Elefantulu, cel mai mare animal terestru, nu e nimicu lângă o Balenă, care ajunge la o mărime de 70 până la 100 picioare. Daru şi între plante, arborile terestru celu mai mare adică Pinus (bradul) din Australia şi alte clime calde, deşi ajunge la înălţimea gigantică de 200 până la 250 picioare, totu nu ajunge la mărime unora plante de mare din genulu "fucus" care au câteodată mărimea fabuloasă de 400 picioare (s.e. fucus macropyrus).
Daru şi în privinţa floriloru, apa nu rămâne îndărătu; căci deşi în genere, nenumeroasele flori de colori variabile şi d'odoare suavă crescu pe uscatu, însă şi marea are o mulţime de plante care îi suntu proprii, admirabile pentru frumuseţea loru particulară, cu care acopere fundulu oceanului făcându'lu parcă unu parteru de flori din cele mai bogate colori.
Planta Victoria regia, care botaniştii o numescu acumu Regina floriloru meritează cu dreptu cuvântu, această numire. Domnia îi se cuvine prin majestatea mărimei ei.
Să'şi imagine cineva o plantă acvatică crescându într'unu bazinu d'apă caldă, avându flori atâtu de gigantice, încâtu o foae ajunge la o mărime de 3 stânjeni şi la o grosime aşa de mare încâtu un copilu de 10 ani poate să stea pe o foae şi să n'o rupă! Apoi şi făptura unei asemenea foae este extraordinară. Partea de susu este netedă şi lucitoare şi noată peste apă, daru suprafaţa de josu a foii băgată în apă este făcută ca cea mai delicată sită, însă găurile acestei site suntu umplute c'o materie verde (paranhimulu foii). Daru pe margine, această foae gigantică este încongiurată c'o galerie de giuru împregiuru; aşadat foaia prezintă o luntre perfectă în care poate să şează unu omu.
Daru calitatea cea mai preţioasă şi cea mai grandioasă arată floarea acestei plante. Boboculu ei are mărimea unui capu de copilu; apoi se desface curându şi parcă neprevăzutu, de multe ori într'o noapte cu unu mare zgomotu, atunci dimineaţa floarea desfăcută prezintă spectaculu celu mai admirabilu. Sute de foi (petale) albe ca zăpada, încongiură marginea parcă cu unu firu roşiu de coloarea stacojie, şi toate fiindu d'o mărime neobişnuită, formează interiorulu acestei flori care atunci are unu diametru d'unu picioru şi mai bine! Să'şi imagine cineva o floare de mărimea extraordinară a unui picioru şi d'aceste calităţi briliante şi o să se explice favorulu celu mare şi admiraţiunea generală, care această plantă a dobânditu în puţini ani de cându a descoperit'o.
Acumu încă ceva despre istoria acestei plante.
Nainte câţiva ani, doi călători ştiinţifici Englezi au descoperit'o în Mexico unde creşte în mijloculu bălţiloru (precumu planta Nimfea sau Lotos). Cu mare pericol s'au apropiatu la acestu locu, însă dorinţa d'a admira d'aproape această regină a plantelor, s'au făcut că oamenii au uitatu de pericolu şi au mersu în luntre la dânsa d'unde au luatu şi sămânţa ca să transporteze în florăriile Europei. Dar în onoarea reginei loru. Englezii au datu acestei plante numirea de Victoria Regia. Toată lumea a aplaudatu la această numire, cându s'au încredinţatu că această plantă este într'adevăru regina planteloru, biruindu'le pe toate.
De atunci au încercatu întâiu la vestita grădină de Keiv lângă London şi a semănatu acolo seminţele acestei plante; însă fiindcă cere unu bazinu de apă caldă ca să crească acolo, de aceea a făcutu acolo dinadinsu o florărie mare umplută cu unu bazinu d'apă caldă pentru această plantă, care a reuşit bine acolo şi London au avut peste puţinu, ocaziunea a admira această descoperire nouă strălucitoare a ştiinţelor naturei. De la London, cultura acestei plante acvatică gigantică a trecutu la Gent în Belgia apoi la Parisu şi în cele dupe urmă şi la grădina imperială de la Schoenbrun lângă Viena; însă, precumu amu zisu, cultura acestei plante este foarte cheltuitoare şi e permisă numai oameniloru mari care poate să cheltuiască sume mari în grădina loru. Parcă că această floare regină 'i place a avea numai a face cu regii şi ceilalţi oameni mari. Daru oricumu, cu totu gustulu ei aristocraticu, planta aceasta merită admiraţiunea tuturora, măcaru celoru mai mari democraţi. De aceea şi Americanii din Staturile Unite, aceşti republicani purişti care nu voru să ştie de nici un respectu pentru vr'un cap coronat, se închină la majestatea acestei regine plantare şi pretind că aceasta n'a atentatu până acumu între nimicu la instituţiunile liberale ale marelui Washington."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Maica Domnului cu Pruncul Sfânt - Icoană din Betleem - Locul unde s-a născut Hristos

2011-09-09T01:53:00.042+03:00

Versuri şi cântări închinate Maicii Domnului-Byzantion şi Corul Ison found on Classic

Planta Lotos sau frumoasa apei...

2011-09-09T01:29:00.037+03:00

"Cine nu s'a plimbat pe lângă un lac sau altă apă stătută şi n'a văzutu acolo nişte foi mari de forma unei inimi (sau coade) care, parcă notu peste suprafaţa apei, şi în mijlocul loru stau nişte flori galbene frumoase sau şi albe ca zăpada? Apoi rupându una şi ţiinându-o lângă nasu, cine n'a simţitu o odoare aromatică plăcută şi foarte delicioasă? Această plantă se numeşte în Botanică Nenuphar daru cea albă are un nume poeticu; căci se numeşte Nymphea alba, parcă este o Nymfă, adică una din acele fiinţe Mitologice, d'o natură semidivină şi semiumană, avându o faţă frumoasă ca o fiinţă cerească şi o inimă slabă, mai cu seamă pentru amoru, ca o fiinţă pământească. Într'adevăru, o simţire curioasă ne pătrunde cându ne rătăcimu vr'o dată în mijloculu bălţiloru singuratice, depărtate de locuinţele oameniloru şi chiaru a animaleloru şi întâlnimu îndată parcă o grădină frumoasă cu flori odorante notându în apă. Imaginaţiunea populară, văzându acestea, eată că 'ş'a închipuitu: că aceste flori frumoase exilate în asemenea locuri pustioase şi impure, trebuie să aibă în sine ceva misteriosu, ceva ascunsu şi eată că au zisu că aceste flori suntu nişte Nimfe fermecate pentru păcatele loru; poate fiindcă au iubitu prea multu. Dacă şi în lumea modernă s'aru pedepsi astfelu toate acele care iubescu multu, salele de baluri şi de soarele s'aru goli curându şi bălţi s'aru umple cu flori fermecate.

Daru în Egiptu creşte în râulu Nilu o speţă de Nenufaru ce se numeşte Lotos care are şi alte calităţi interesante şi chiaru miraculoase. Aşa s.e. această plantă se culcă noaptea şi se scoală dimineaţa; adică seara pogoară florile sale dedesubtulu apei şi dimineaţa la răsăritulu soarelui, iaru le scoate afară peste apă. Daru din seminţele şi rădăcina ei, făceau în Egiptu unu felu de pâine foarte nutritoare, care a nutritu mii de oameni; aceşti oameni se numeau "Lotophage" (mâncători de Lotos) şi au fostu o idee atunci că orice străin care venea în această ţeară a lotofageloru şi mâncau din fructul de Lotos, perdea dorinţa d'a se mai întoarce acasă şi rămânea pentru totdeauna în ţeara lotofagiloru. Asta ne aduce aminte și de cântecul nostru popularu despre apa Dâmboviţa, că e atâta de dulce încât cine o mai bău, nu se mai duce. Poate că nişte lotose ascunse pe fundulu Dâmboviţei producu la noi acestu efectu pentru orice streinu, că nu se mai duce; însă în România n'avemu trebuinţă să căutămu nişte nimfe albe pe fundulu bălţiloru deserte, le găsimu mai bine în bordeiu ca şi în saloane.
Daru să ne întoarcem la Lotos sau Nimfa din Egiptu.

Pentru toate numitele cualităţi, planta Lotos era foarte venerată la anticii Egipteni. La temple, mai cu seamă la coloanele care ornau aceste temple, să găsescu săpate foile frumoase a acestei plante. Putemu chiar să zicemu că această plantă a fostu celu d'întâiu obiectu, care a fostu prezentatu prin arta sculpturei. Earu şi în stilulu arhitectonicu cu mai multe secule mai pe urmă, planta Lotos cu trei foi ale sale a fostu privită la sculptori ca o plantă misterioasă (mai cu seamă la societatea secretă numită franc-masonerie).
La noi planta numită Sulfina (Melilotus) se rudeşte cu Lotos din Arabia şi este stimată pentru odoarea ei şi pentru cualităţile ei medicale; însă ea nu creşte în apă.
Daru în articolulu viitoru vomu face cunoştinţă d'o altă plantă d'apă numită Victoria regia multu mai curioasă şi mai interesantă decâtu Lotos."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Pachelbel, Bach, Boccherini şi Tartini...

2011-08-18T16:57:00.015+03:00

Pachelbel, Bach, Boccherini şi Tartini found on Classic

Flamingo...

2011-08-18T16:24:00.034+03:00

"Eată o pasăre curioasă! Natura, în creaţiunile ei, a imitatu capriciile oamenilor, câte odată chiar cele mai extravagante. Sunt unii oameni comedianţi care umblă în uliţe pe picioroange, mai cu seamă în timpul carnavalului; pasărea Flamingo parcă este în toată viaţa ei un comediantu care umblă pe picioroange; astfel sunt picioarele ei, lungi şi subţiri întocmai ca cându ar fi picioroange. De aceea, toată înfăţişarea a acestei pasere este parcă o caricatură, o comedie.

Daru această pasăre are şi alte extravaganţe în modulu traiului său; căci când va să mănânce, răstoarnă piciorul şi îlu pune pe pământu, astfel că ciocul de susu vine atunci josu, şi celu de josu, susu. (Întocmai ca în comedie "în susu josu") şi aşa mănâncă. Daru cuibulu acestei pasere seamănă c'o căpăţână de zaharu foarte mare, d'o nălţime de 2 - 3 picioare, avându pe vârfu o groapă mică, unde punu 2 - 3 oaă şi peste acestu cuibu conicu şeade paserea călare cu picioarele sale lungi şi cloceşte oaăle.
Această pasăre noată prea bine în apă, căci între degetele loru au o peliţă întinsă întocmai ca raţe şi gâşte şi cându zboară, atunci observu obiceiulu următoru; adecă cându suntu puţine în număru, umblă într'o linie dreaptă daru în curmezişu şi cându sunt multe, formează zburându, unu felu de triunghiu, avându pe cea mai mare şi mai tare dintre acele în capulu loru ca conductorulu cetei.
Patriea loru este nordulu Africei, mai cu seamă Egiptulu, precumu şi locurile în ţările Kirghiziloru în Asia; însă iarna se vădu de multe ori şi pe insula Sardinia; Dar vara să rătăcescu câteodată până la ţărmurile meridionale ale Franţei şi chiar lângă Rinu, atunci au oamenii ocaziune a admira spectaculu curiosu alu unei pasări de mărimea unui granadiru îmbrăcatu în uniforma roşie, cu un gâtu d'o lungime extraordinară şi cu picioarele încă mai extraordinare; căci aripile sale sântu roşii ca trandafirii pe dinafară şi pe dinăuntru. Această coloare este asosită pe corpulu său împreună cu albu şi negru, va să zică această pasăre este îmbrăcată într'o tricoloare. Voiagiorii zicu: cându vede cineva pe câmpurile şeţe lângă Alexandria în Egiptu, o ceată de flaminge, poate să se înşele şi să se închipuiască că vede un regimentu de granadiri englezi în uniformă roşie; căci coloarea roşie să vede de departe mai tare decâtu celelalte.
Eată că natura a înfăţişatu ochilor noştrii, într'o singură pasăre, spectaculu unui granadiru şi a unui comediantu; însă a unui granadiru care nu omoară pe niminea şi a unui comediantu care nu cere nici o antrea!"

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Sf. Luca pictând Icoana "Maica Domnului cu Pruncul Sfânt"

2011-08-18T16:02:00.018+03:00

Respighi - Concerto gregoriano; Concerto all'antica found on Classic

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. A TREIA PARTE

2011-08-18T15:51:00.029+03:00

"Subu un caracteru cu totulu diferitu ni se prezintă muntele Sinai. Sinaiulu era rezidenţa culturei ideii sublimului în religiune, însoţită cu sistemulu monoteismului.
Într'adevăru, când oamenii au intratu în faza cea după urmă a dezvoltărei ideii religiunei; când au înţelesu că nici ideea unei fiinţe umane, câtu de ideală ar fi, nu e de ajuns a prezenta ideea Creatorului; când fiinţa divină s'a prezentat sub imagina pură, spirituală şi infinită; numai atunci religiunea a devenitu o veritate şi divinitate, a devenitu demnă d'a fi creatoare lumei şi umanităţei.
Acestu cultu al sublimului, muntele Sinai era legănulu lui. Religiunea bazată pe sistemulu monoteismu (d'unu singuru Dumnezeu) e născută pe acestu munte. Flamele care, după biblie, au încongiuratu revelaţiunea lui Iisus pe muntele Sinai, au fost făcliile care au inauguratu o epocă nouă luminoasă în cultura omenească. Divinitatea nu mai are o fiinţă umană înzestrată cu superstiţiile şi defectele oameneşti. Cerulu s'a depopulat de atâţia "crai" care nu făcea altu nimicu decât mânca Ambroziea, bea Nectar şi făcea curte la drăgăstoasele-zeităţile lor soţii, care nici ele nu erau modelulu onestităţei şi a fidelităţei conjugale.
Dar şi caracterulu geograficu şi fizicu al acestoru doi munţi, este conformu cu misiunile loru istorice. Peizagiulu (ţărăniea) împregiurulu muntelui Olimpu, înfăţişează caracterulu frumuseţei; pe cându peisagiulu împregiurulu muntelui Sinai, înfăţişează caracterulu sublimului; acolo (la Olimpu) este o ţară fertilă, acoperită cu toate nenumeroasele şi admirabilele ornamente florale, care le produce Natura în câmpiile Eladei; dar aici (la Sinai) este o desertă grozavă, o solitudine spăimântătoare şi toată măreaţa întindere înfiorătoare şi sublimă a unei infinităţi fără margine, unde se vede numai cerulu d'asupra şi un oceanu de nisipu dedesubtul nostru. Aceste două peizaje, amu zisu, sunt conform cu caracterile amândororu religiuni proclamate peste aceşti doi munţi. Păgânismul Elenic cu multele zeităţi ale lui, a mângâiatu simţurile; această religiune era parcă o grădină plină de variabile flori frumoase şi odorante, ca şi câmpulu împregiurulu Olimpului. Zeităţile Mitologiei s'au bucurat d'o viaţă materială şi simţuală, prin urmare acestu cultu a invitatu şi pe oameni d'a se bucura d'o asemenea vieaţă, a căuta şi a găsi în această vieaţă pământească, fericirea finală şi scopulu existenţei. Împregiurări cu totulu contrarie le găsimu la religiunea predicată pe muntele Sinai, cu ideea sa covârşitoare d'unu singuru Dumnezeu, nematerialu şi nefinitu. Această religiune n'a mângâiatu simţurile noastre animale şi din contra n'a încetatu a predica lupta fiinţei noastre morale în contra acestor simţuri animale. Omulu biblicu nu este omulu simţual "în chipu şi imagiulu Divinu, zice biblia, a creatu Dumnezeu pe omu". Astă frază este adevărată diplomă de nobleţe a genului umanu. Dară precum pretutindenea "nobleţea obligă"; aşa ne'a obligat această nobleţe a semănărei imagiului nostru cu acela alu divinităţei, ca să semănămu divinităţei, nu numai în exterioru, ci şi cu fiinţa noastră interioară şi morală. Dar imaginaţiunea noastră aflându'se naintea ideii infinite a Dumnezeului biblicu, simţimu câtu de mici şi nimicu suntemu naintea acestei idei covârşitoare, naintea acestui oceanu fără margine, întocmai ca cându ne aflămu naintea oceanului sau naintea desertei infinite.
Eată diferenţa între Olimpu şi Sinai.
Dar şi evenimentele cărora erau supuşi aceşti amândoi munţi în seculii ce au urmatu mărimea loru istorică şi decadenţa loru, sunt iar conformu cu cultulu frumosului sau al sublimului, cărora erau consacratu unu sau altu. Olimpulu, după căderea păgânismului, a căzutu în uitare totală. Veneraţiunea lui antică, s'a perdutu cu totulu acumu; asta este soarta frumosului, la cultura căruia era consacratu. Oare nu vedem prin lume în toate zilele că o fiinţă adorată altădată pentru frumuseţea ei, îmbătrânindu'se, este uitată cu totul de toţi adoratorii ei de nainte? Dar cultulu sublimului este neperisabilu; sublimulu nu se îmbătrâneşte niciodată; infinitulu rămâne infinitu în eternitate. De aceea şi Sinai, acestu nemuritorulu altarulu al cultului sublimu, a rămas în veneraţiunea sa chiar după căderea naţiunei, în sânulu căruiu a statu altă dată mare şi florindu; chiar după schimbarea ideii primitive a cultului lui Iisus predicatu pe vârful său. Sinagoga, Biserica şi Geamia, se uită şi acumu cu veneraţiune la acestu munte. Sinai şi Sion, suntu stele lucitoare în cerulu religiuniloru moderne care domnescu în lumea civilizată şi semi-civilizată. Sinai este veneratu şi acumu ca poarta sanctă, prin care, nainte atâţia mii de ani, s'a aşezatu o comunicaţiune între ceru şi pământu; de unde omulu a priimitu de la ceru lumina adevărului, şi de unde a aflatu adevăratulu secretu al misiunei sale nu ca o fiinţă simţuală ci ca o fiinţă pură morală, imagiul creatorului etern manifestându'se în toată gloria sa pe muntele Sinai."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. A DOUA PARTE

2011-08-18T15:38:00.021+03:00

"Unu gradu mai superior în dezvoltarea ideii religiunei, îlu găsimu de faţă, cându umanitatea s'a lepădatu d'aceste idei foarte degradante d'a numi pe unu animalu Dumnezeulu şi Creatorulu lui şi făcându unu pasu mai nainte, au adoptat chiaru fiinţe umane dreptu zeitatea.
Acestu pasu progresivu, îlu găsimu în Mitologia Elenă. Religiunea Elenă, câtu de bogată era în fiinţe divine, cu toate acestea, nu găsim într'însa nici măcar un singur animal venerat ca o zeitate, ci toate divinităţile Mitologiei sunt nişte fiinţe umane.
Aceste fiinţe care, după ideile Elenilor, au împreunatu în existenţa loru şi natura umană şi natura divină; aceste fiinţe, zicemu, negreşit a trebuit să figureze ca fiinţele umane cele mai perfecte, cele mai superioare dintre oameni, ca nişte ideale oameneşti. Daru la Eleni, la acestu populu simţualu, dedatu cu totulu culturei frumuseţei, şi a mărimei materiale vizibile, idealele loru s'a raportatu numai la înfăţişarea exterioară. De aceea, vedemu că Jupiteru (Joe) au fostu prezentatu ca idealul unui suveranu, plinu d'o majestate măreaţă. Ca unu suveranu, cum zice Sheakspear, care este rege de la capu până la vârfulu degetelor. Apolon, zeitatea frumuseţei bărbăteşti, era prezentatu ca tânărulu celu mai frumosu şi cel mai elegantu, pe cându Venus (vinera) a prezentatu idealulu frumuseţei femeeşti. Erkulu înfăţişa idealulu forţei musculare; Mars, idealulu curagiului; miculu mişelu "Amor" era idealulu simţului amorului sexului şi întocmai ca în lumea reală amorulu este efectulu, putemu zice, actulu alu doilea alu admiraţiunei frumuseţei, aşa şi Elenii au prezentatu amorulu ca fiulu lui Venus (alu frumuseţei); l'a prezentat cu un arcu şi săgeată. În timpurile primitive d'atunci, acestea erau armele fiului lui Venus; dacă făcătorii mitologiei, aru fi trăitu în timpulu nostru, mai cu seamă la noi, aru fi datu alte arme în mâinele lui Amor; îi ar fi datu în mână s.e un sacu cu galbeni. Asta este în timpulu nostru o armă multu mai puternică pentru izbutirile în amoru, decât arcu şi săgeata. Dar să ne întoarcem la chestiunea noastră.
Zeităţile Eleniloru, aceşti suverani ai Olimpului, avură calităţile şi viciurile lor. Conform cu rolu de suverani care au jucatu, ei au trebuitu să aibă şi slăbiciunile care (cel puţin în timpul d'atunci) erau obicinuite a le vedea în vecinătatea tronului.
În Asia, mai toată istoria a dinastiiloru domnitoare era şi mai este o tristă serie de crime şi de viciuri. De ce daru în Olimpu, în această rezidenţă a atâtora suverani uşori, să lipsească viciuri şi crime? De aceea găsimu în Mitologie într'adevăru menţionate atâta viciuri galante care au produsu şi crime. Nouă ni se pare ciudatu aceasta; fiindcă suntem obicinuiţi a ne prezenta sub imagina divină, fiinţa spirituală cea mai perfectă; dară Eleniloru, aceasta nu s'a părutu aşa. Ei n'au fostu în stare a se sui în ideea lor la concepţiunea unei fiinţe sublime, infinite şi perfecte cu perfecţiunile absolute. Căci această fiinţă aru necesita a fi superioară tuturora, aru necesita a fi singură divinitate, o idee contrară a sistemului politeismu (cu multe zeităţi) d'atunci.
Repetămu daru şi zicemu că locuitorii divini ai Olimpului, erau convivi veseli, frumoşi şi plăcuţi, dar nicidecum sublimi; căci erau plini de viciuri şi de imperfecţiuni, apoi un lucru imperfectu, nu poate fi infinitu, nu poate fi sublimu. Aşadar Olimpulu era rezidenţa culturei ideii frumosului în religiune, însoţită cu sistemulu politeismului."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. PRIMA PARTE

2011-08-18T14:52:00.029+03:00

"Deunăzi ne'a întrebatu un Amicu: dacă ideea frumuseţei şi a sublimului, aceste două idei psihologice, fundamental înăscute în noi; dacă, zicemu, aceste două idei se raportă şi la sfera religiuniloru oameneşti. Noi amu răspunsu că, nu numai că joacă unu rolu mare în religiunile oameniloru, ba încă toată dezvoltarea geniului umanu în sfera ideiloru superioare care legu omu cu Dumnezeu, adecă în sfera religiuniloru; toată istoria acestei dezvoltări, este bazată asupra numitelor două idei fundamentale; a frumuseţei şi a sublimului; amu rezumatu această idee în forma unei comparaţiune între Olimpu şi Sinai. Eată această comparaţiune.

Genulu umanu în calea dezvoltărei sale, a urmatu totu acelaşu drumu care'l urmează individulu umanu în calea dezvoltărei existenţei sale individuale. Copilulu n'are nici unu simţimântu pentru ideea sublimului, daru are unu mare simţimântu pentru ideea frumosului. Copilului îi place jucăriile; omului mare îi place lucruri serioase. Jucăriile sunt simbolul frumuseţei; seriozitatea este simbolulu sublimului. Şi animalele au simţimântulu frumosului. Calului s.e. îi place şi e mândru când să vede împodobitu cu hamurile frumoase. În Elveţia au obiceiu că atârnă împregiurulu gâtului vacelor o împodobire de lucruri sunătoare şi lucitoare, apoi s'a văzut că, cându s'a luatu unei vaci asemenea podoabă, animalul s'a bolnăvitu şi a murit de necaz de ce l'a despoiat d'această podoabă frumoasă? Eată simţimântulu frumosului la animalu. Dar nici unu animalu n'are simţimântul sublimului. În speţa omenească vedem că sexulu femininu posedă multu din simţulu frumosului, pe când sexulu masculinu posedă mai multu simţulu sublimului, fiindu că sexulu masculinu are o inteligenţă superioară multu mai dezvoltată decât sexulu femininu. Măcaru să George Sand şi alţi autori care scriu cărţi pentru "emancipaţiunea femeii", zicu în contra. Dar şi la diferiţi populi şi diferite rase de oameni vedemu că, cu câtu populu sau rasa este mai dezvoltată în inteligenţă, cu atât simţimântulu sublimului este mai dezvoltatu la dânsu. Chiar şi populii sălbatici care umblă goi, le place a atârna pe gâtul sau în nasulu lor, nişte bucăţi lucitoare de metal sau de sticle, ca să se facă (după ideea loru) mai frumoşi; dar nici unulu dintr'aceşti populi, nu posedă ideea sublimului; de aceea ideea civilizaţiunei îi lipseşte cu totu; căci ideea civilizaţiunei, şi toate virtuţile oameneşti depindente de dânsa, facu parte de ideea sublimului.
Relaţiunea între omu şi creatorul său, a urmat totu acelaşi drumu ca relaţiunea între omu şi geniul său propriu. Fiecare din noi are geniulu său, însă la unulu geniulu vorbeşte în poezie, la altu în sentenţile filosofice; celu d'întâiu este poeticu, liricu, este un Apolon, zeetatea frumosului; pe când celu d'alu doilea este un Jupiter, zeetatea sublimului. Această relaţiune de omu cu geniulu său, se manifestă întâia oară în literaturile populiloru. Populii tineri cântă, facu poezie şi adorezu frumuseţea; tocmai cându aceşti populi s'au dezvoltat, tocmai cându inteligenţa loru îi a adusu în calea progresiilor către adevărata civilizaţiune, tocmai atunci începu a scrie proză; tocmai atunci cultulu sublimului şi a infinitei raţiune, s'a întocmitu la dânşii. Acestu raportu progresivu între omu cu geniulu său, între naţiunile cu literaturile loru; acestu raportu, zicemu, îlu vedemu arătându'se şi în ideea religiunei, adică în raportu între omulu şi creatorulu său.
Omulu primitivu, şi câtu de primitivu şi sălbaticu aru fi, totu are o idee vagă că există o divinitate care l'a făcutu, adică o fiinţă mai puternică decâtu dânsulu. Omulu simte în totu minut că el nu este o fiinţă infinită care posedă omniputinţa lumei; elu simte că e făcutu, prin urmare trebue să existe o altă fiinţă care l'a făcutu, care este creatorulu său. Populii păgâni barbari, au căzutu în absurditate d'a venera ca zeitatea loru, nişte fiinţe animale, multu mai inferioare decât dânşii. De aceea vedemu că Egipţienii au veneratu boulu Arisu, reptilulu Crocodilu sau pasărea Ibisu (Ibis religiosa) sau şarpele Tifonu ş.c.l. Dar şi aceste idei absurde avură, la începutu, oareşicare urme d'o idee raţionabilă şi justă; adică oamenii au veneratu în aceste animale ori o putere covârşitoare, monstruoasă şi teribilă, precum la boulu Arisu sau la Crocodilu, sau la şarpele Tifon; pe cându altă dată au veneratu în regnulu animalu unele fiinţe dreptu recunoştinţa pentru facere de bine ce au văzut de la dânsele. Aşa s.e. pasărea Ibisu a fost venerată pentru facerea de bine că curăţă ţara de felurimi de insecte şi reptile vătămătoare şi periculoase. Această stare de religiune, că omulu a venerat animalele ca zeitatea lui, era starea cea mai inferioară şi cea mai degradantă pentru om."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Paiul de orez (basm japonez)

2011-08-17T22:15:00.022+03:00

Paiul de orez şi Andy Williams found on Classic

Camforul...

2011-08-16T19:42:00.020+03:00

"Cine nu ştie ce este camforu? Ce este această materie d'o odoare aşa de penetrantă care place numai unora oameni cu un simţu al odoarei, capriciosu; sau care pătimescu de durerile oaselor, ca să se ungă cu dânsul, sau dacă sunt partizanii sistemului Raspail, să'l întrebuinţeze la felurimi de uzage medicale. De unde provine? Din vr'un animal, mineral sau vegetal?
Eată ce este camforu.
Camforul este un suc (zeamă) care provine d'un arbor ce se numeşte arborul de camfor (Laurus camphora L.; vezi alăturat figura) patria acestui arbor este Japonia, unde crescând, ajunge la o înălţime şi grosime remarcabilă. El seamănă mult în privinţa foilor şi a înfăţişărei sale, cu dafinul nostru. Când oamenii vor să câştige camfor, urmează în modul următor. Rădăcinele şi crăcile acestui arbor, să taie în bucăţi, se pun într'un cazan care are pe fund un fel de grătar şi cazanul se umple cu apă, pe urmă îl acoperă cu un acoperiş umplut cu paie; după ce s-a gătit toate, pun foc dedesubtul cazanului. După câteva ore, deschizând capacul, se găseşte acolo camfor în bucăţi mici. Asta este camforu crudu exportat din Asia în Europa, însă aici în Europa îl curăţă, expuindu'l la foc unei operaţiuni numită sublimaţiune; Olandezii şi Englezii se ocupă mult cu această operaţiune. Camforul sublimat se vinde în bucăţi mari.
Trebuie să explicăm aici operaţiunea sublimaţiunei.
Scopul sublimaţiunei este d'a prezenta un corp curat şi neamestecat cu alte materii amestecate cu dânsul; dară, ca un corp să fie curăţat prin sublimaţiune, trebuie să aibă proprietatea ca să se volatilizeze (se face nevăzut) în căldură. Un asemenea corp îl punem într'un cazan (olembic) de metal acoperit d'asupra cu un acoperiş şi punem cazanul pe un foc mare. Focul încălzind tare cazanul, va face că corpul coprins într'însul, se va încălzi tare, se va volatiliza, adecă se va sui în sus, însă tot mergând în sus întâlneşte pe acoperişul cazanului care este mai rece decât fundul său, acolo corpul volatilizat răcindu'se, se condensă din nou şi se pune pe păreţii acoperişului ca o pulbere sau strat subţire. Dar fiindcă materiile cu care era amestecat n'au proprietatea volatilizaţiunei, de aceea rămâne josu pe fundul cazanului; astfelu corpul volatilizatu este curăţatu de orice amestecătură streină şi să zice că este sublimatu. Dar operaţiunea aceasta, se numeşte sublimaţiune.
Camforul este o materie albă, semitransparentă, nu scoate nici un zgomot, este mai uşor decât apa, de aceea 'noată peste apă; este grasu la pipăire şi tenaciu, când l'apasă cineva cu degetul; odoarea sa este particolară, gustul său este amar. La început arde şi pe urmă răcoreşte. Când rămâne în aer câtva timp, se face nevăzut, când arde, produce un fum negru. Se topeşte în spirt şi în unt-de-lemn şi alte unturi dar nu în apă, însă frecându'l în apă, apa primeşte odoarea camforului.
Camforul este întrebuinţat mult în medicină. Medicii cei mai antici l'au întrebuinţatu. Efectul său general este că irită (aprinde). Medicii îl dau cu folos bolnavilor, la lingoarile rele, la frigurile rele, la holeră, la gangrenă, la reumatism ş.c.l.
În această boală (reumatismu) uzagiul său ca camforatu de unsu, este foarte comunu; căci reumatismul, această boală provenindu de răceală, este foarte comună între oameni; oamenii se răcescu acumu prea lesne, pelea lor să răceşte lesne pe seama lor şi inimile lor să răcescu lesne pe seama altora; trăimu în sfârşitu acumu într'o lume de răceală."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Adormirea Maicii Domnului

2011-08-16T15:27:00.035+03:00

Rossini - Petite messe solennelle (CD1)

Rossini - Petite messe solennelle (CD2)

Despre unii arbori istorici celebri...

2011-08-16T14:46:00.047+03:00

"Amicul meu Domnul Doctor Frankel în opul său "Voiagiu la Ierusalem" zice că nu ştie dacă cineva a gândit până acum a face descrierea a arboriloru antici celebri în istoria lumei care există şi acumu. Dânsul pomeneşte de unele speţe remarcabile, ale acestor arbori de care vomu cita unele aici.

Chiar acum înfloreşte pe fiecare an arborul Terebentina (care dă termentină) în Mamra în Palestina sub care, după biblie, Patriarhul Avram a şezutu nainte cinci mii de ani şi a priimitu cu ospitalitate călătorii care veneau la dânsu. Majestoşii Cedrii din Libanon care a umbritu regele filosofu Solomonu, stau şi acum în muntele Libanon. Arborul Sicomora sub umba căruia s'a odihnit Sfânta Fecioară Maria Maica Domnului, există şi acum şi poartă fructe dulci. Dar Măslinii din Gaetale numiţi în Evanghelie, stau şi acum şi poartă după 1800 de ani, frunze verzi.
Cine nu ştie, continuă Frankel de vestitul arbor de castane pe muntele Aetna în Sicilia, asemenea şi de stejarul celebru în Boemia sub care a dormit celebrul revoluţionar Cisca, care a fost tăiatu dinadinsu după ordinul împăratului Iosif II? Asemenea există şi acumu în Mănăstirea San Onofrio în Italia, stejarul sub umbra căruia a visat divinul poet al "Ierusalimu liberata" fiind bolnav şi ocupându'se mai multu de viziunele unei alte lume decât a lumei prezente? Teiulu sub care Gullom Tell a proclamatu libertatea republicană a Elveţiei, stă şi acumu; apoi în continentul nou există un alt arboru, asta este un pomu, sub care nemuritorul Washington a născocitu libertatea unei alte republice, încă mai mare, aste sântu staturile unite ale Americei! În Dalmaţia există şi acumu un arboru de dafinu, cu a căruia ramură s'a coronatu Iuliu Cesaru când s'a proclamatu celu d'întâiu imperatoru al Romei. Totu un Dafinu umbrează şi până în zilele noastre mormântul celebrului poet latin Virgilius Maro. Lângă Bujukdere la Constantinopol a stătut încă în seculul trecutu unu şiru de arbori platani care a umbritu armata Cruciaţilor sub Godefroid de Bouillon în anul 1096. Pe insula Greacă Kos stă şi acumu lângă portu o plantană antică sub care, dupe tradiţiunea popolară, a şezutu Hippocrate tatăl artei medicale. Asemenea se arată pe insulele Boromeice un arboru în coaja căruia generalul Bonaparte a incizat zicerea Victoria (biruinţa) o zi naintea bătăliei celebre de Marengo.
Eată că arborii sunt mai fericiţi decât noi; ele păstrează câteodată memoriul faptelor noastre, pe când noi înşine de mult ne'am perdutu şi fiinţa noastră s'a ştersu dupe faţa pământului. Dară asemenea antichităţi, trebuie să fie sacre şi venerate de către orice omu de simţiminte delicate şi nobile şi asemenea arboru trebuie să fie protegeatu de către chiar publiculu însuşi în contra vandalismului unora oameni ordinari care n'au nici unu simţimânt pentru veneraţiunea trecutului, fiindcă n'au nici un viitor."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Ei ne veghează...

2011-08-13T01:18:00.017+03:00

Ei ne veghează... found on Pop

Mihai Viteazul - Partea a-XIV-a

2011-08-12T22:10:00.040+03:00

"Iară oştile Ieremiei-Vodă încă au fost viind la Moldova. Deci cu câtă bucurie merseră, cu atâta ruşine fugiră şi năpustiră ţara; trimiţând Mihai-Vodă soli în toate părţile ca să'şi tocmească lucrurile, şi când îi păru că şi 'au tocmit mai bine, mai cu rău stricară despre toate părţile, începându-se sfaturi mincinoase şi viclene, mai vârtos în toţi Ardelenii, spre răul lui Mihai-Vodă, că nu'l suferea să le fie domn. Ci trimiseră la craiul leşesc ca să le dea pre Bator Jikmont să le fie crai precum le'au fost, şi să dea ajutor şi Irimiei-Vodă să vie iară la Moldova, şi să scoaţă pre Mihai-Vodă să nu mai fie în mijlocul lor. Iar' el nu ştia nimic de aceste sfaturi viclene, ci se gătea să strângă oşti să meargă la Timişoara, şi trimise iară la împăratul creştin ca să'i dea ajutor; şi îndată găti pre Baştea Giorgiu cu o seamă de oşti împărăteşti, şi purcease ca să se întâmpine cu Mihai-Vodă, să meargă amândoi la Timişoara. Iară domnii şi neameşii şi toţi voevozii Ardealului era strânşi la Turda, sfătuindu-se cum Bator Jikmont zăboveşte; iară Baştea Giorgiu veni cu oşti împărăteşti cu Mihai-Vodă; ci se mirară cum vor face meşteşug cu înşelăciune să puie vrajbă între Mihai-Vodă şi între Baştea, şi zise Baştii: cum vii tu ajutor lui Mihai-Vodă, şi el este neprieten împăratului? că întâi Ardealul nu va să'l dea, şi altele multe cuvinte rele şi viclene îi rădicară asupra şi 'i ziseră: mai bine domneşte tu, iară Mihai-Vodă să se ducă la ţara-şi, şi noi să fim închinaţi împăratului cu toată ţara; şi învrăjbiră pre Baştea cu Mihai-Vodă. Atuncea se veseliră toţi Ardelenii; iar' Mihai-Vodă nu ştia nimica de acestea. Însă oare-cine îi spuse de toate câte se făcea şi ce 'i se rădica asupra, şi întâiu nu crezu; iară apoi adeverind, în grabă trimise de'şi strânse oştile fiind şi Baştea Giorgiu până atuncea tot cu dânsul; grăbiră de se loviră oştile ungureşti la un loc ce se chiamă Mirăslă, şi fu atuncea izbânda lui Mihai-Vodă septemvr. 8 l. 7108 (1600).
De acolo se rădicară şi veniră de se bătură în luncile Turdei şi dete mulţămită lui Dumnezeu. Şi merse la Baştea Giorgiu de 'i se rugă să'i dea ceva Nemţi ajutor, ca să se ducă la Făgăraş să scoaţă pre doamna sa şi pre fiu-său Nicolae-Vodă, că era acolo închis de Unguri de câtăva vreme. Iară Baştea Giorgiu fiind legat cu Ardelenii în sfatul cel d'întâi viclean, rău l'au sfătuit: din gură'i făgădui că'i va da Nemţi ajutor; iar' făcând alt meşteşug viclean zise ca să'şi trimiţă toate oştile înainte la Făgăraş, numai să rămâie el cu curtea lui; şi trecând câteva zile îi va da ajutor, şi dupre cuvântul lui aşa au făcut.
Iară când fu într'o dimineaţă, văzu viind oaste nemţească către cortul lui, unii călări alţii pedestri, şi socoti că aceştia sunt ajutorul lui; şi nimica de dânşii nu se temea; iară ei procleţii, nu i'au fost ajutor ci vrăjmaşi. Şi dacă văzu că sosesc, ieşi din cort înaintea lor şi le zise: bine aţi venit voinicilor, vitejilor! Iară ei se repeziă asupra lui ca nişte dihănii sălbatice cu săbiile scoase; iară unul se repezi cu suliţa şi 'l lovi dirept în inimă; iară altul degrabă îi tăie capul, şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici se prileji sabia în mâna lui cea iute; şi 'i rămase trupul lui gol în pulbere aruncat.Aşa a lucrat pisma încă d'începutul lumei, că pisma a perdut pre mulţi bărbaţi şi fără vină; aşa şi acesta căci era ajutor creştinilor, şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre Turci de tremura de frica lui. Iară diavolul cel ce nu va binele nimănui creştinesc, nu l'au lăsat: ci iată că cu meşteşugurile lui, au intrat prin mintea celor răi vicleni, până'l deteră şi morţii şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos ţara Românească, sărăci de dânsul. Pentru aceasta dară cade-se să blestemăm...
... pe Baştea Giorgiu precum au ascultat pre domnii ungureşti de au ucis pre Mihai-Vodă fără nici o vină; unii ca aceia de trei ori să fie anatema!
Adevăr acel Baştea încă şi'a luat plata de la împăratul Rodolf, că l'au belit de viu, făcându'l foale, dupre cum scrie: că cine sapă groapa altuia el cade în trânsa.
Până aici s'au sfârşit toată jitia răposatului Mihai-Vodă; şi au domnit Mihai-Vodă ani zece."

- SFÂRŞIT -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)
(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-XIII-a

2011-08-12T22:03:00.023+03:00

"Iar' dacă merse Ieremia-Vodă înaintea lui Mihai-Vodă, el se întoarse de plecă spre cetatea Hotinului; iară oştile lui Mihai-Vodă ajunseră pre oştile Ieremiei-Vodă la un loc anume Jujcea, şi fu acolo război mare oare-câtăva vreme, şi mulţi Moldoveni şi Leşi periră. Deteră de aci Moldovenii dosul a fugi şi Leşii, până se apropiară de cetatea Hotinului. Deci iară opriră a darea războiu; Mihai-Vodă îi pripi; ei dacă văzură că vor peri toţi câţi scăpară, se închinaseră cu Ieremia-Vodă în cetatea Hotinului; Mihai-Vodă începu a bate cetatea, şi o bătu trei zile; dacă văzu că nu o va putea sparge puseră păzitori împrejurul cetăţei, şi se înturnă în Moldova în scaun în Iaşi. Iară Ieremia-Vodă dacă văzu că'l vor scoate din cetate, el ieşi furiş într'o noapte cu toţi boiarii lui, şi fugi în ţara Leşească.
Iară Mihai-Vodă începu a se scrie şi a se mărturisi domn şi a treia ţară. Atuncea toţi boiarii şi bătrânii Moldovei poftiră de la Mihai-Vodă, să le dea domn pre fiu-său Nicolae-Vodă, şi se făgădui aşa. Şi alese doi boiari, anume Radul Buzescul şi Stoica postelnicul, şi 300 de boiari Moldoveni ca să aducă pre Nicolae-Vodă să le fie domn; apoi în urmă Mihai-Vodă socoti cum este fiu-său mic, şi nu va putea fi domn într'o ţară de margine, căci tot se teme de Ieremia-Vodă. Deci Mihai-Vodă se lăsă de aceea şi tocmi oştile şi le puse capete mari, patru boiari anume: Udrea Hatmanul, şi Andronie vistierul, şi Sava armaşul, şi pe Negre spătarul ca să ţie aceia ţara Moldovei, şi el se întoarse iar' la scaunul său în Belgrad. Şi aciaşi îi veni sol de la Rodolf împăratul creştinesc cerşind ţara Ardealului să fie a lui, şi să ţie Mihai-Vodă ţara Muntenească şi ţara Moldovei că'i va prisosi. Iară el nu se îndură de Ardeal, ci silea să 'şi tocmească de către împăratul ca să ţie şi Ardealul. Şi trimise doi boiari anume Kornea Gaşpard şi Tudosie logofătul, rugându-se împăratului să'i lase Ardealul cum şi l'au dobândit, şi să'l slobozească asupra Turcilor, să meargă întâiu la Timişoara să o ia de la Turci. Atuncea găti şi pre Marko-Vodă sin Pătraşco voevod, şi 'l trimise domn să fie la Moldova, şi cu dânsul Preda Buzăscul; şi dacă sosiră în Iaşi începură a se veseli."

- va urma-

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-XII-a

2011-08-12T21:50:00.023+03:00

"Deci'i dobândi Mihai-Vodă două ţări, Ardealul, ţara Românească. Ci în ţara Muntenească trimise domn pre fiu-său Niculae-Vodă; şi se aşezară domni şi fiul şi tatăl în două ţări, domnind ei ţările întru toată veselia. Iară lui Mihai-Vodă veni sol de la împăratul creştinesc Rodolf, anume Osnudavid şi Sekel-Mihai, şi aduseră solii veste, cum să se lase Mihai de toată ţara Ardealului să fie numai pre mâna împăratului, şi să se întoarcă la ţara-şi să-şi ţie ţara Muntenească. Iară Mihai-Vodă încă făcu sfat cu toţi boiarii săi şi cu neameşii Ardealului, şi cugetară să nu dea Ardealul împăratului creştinesc, numai să fie dajnici împăratului creştin; iară de domnie să fie tot Mihai-Vodă; acest sfat se potrivi, cum zice David proorocul la 20 de capete.

Deci nu putură într'alt chip să facă, numai alese Mihai-Vodă doi boiari anume Mihalcea banul şi Stoica logofătul, şi 'i trimise soli la împăratul creştinesc cu solie să lase împăratul Ardealul să domnească Mihai-Vodă; iar împăratul nu le dete nici un răspuns, fără numai ce i'au fost pofta lui d'întâiu.
Mihai-Vodă iară strânse a doua oară să facă sfat şi aduseră aminte, cum întâi ţara era ocolită de vrăjmaşi; iar acum a dat Dumnezeu de este domn a două ţări, şi'i plecară mintea a nu se pleca celui mai mare, ci ziseră că nu va avea nevoie de împăratul ci'l va lăsa de va avea Ardealul.
De aci se începură sfaturi multe întru toţi oamenii; iară Mihai-Vodă dacă văzu că nu'i va fi Ardealul cu pace, el începu a face pace cu carii era lui vrăjmaşi întâiu: că trimise la Sultanu Mehmet împăratul turcesc, şi cu mare bucurie primi pre Mihai-Vodă: şi degrabă trimisă-i şi steagul. Şi trimise şi la craiul leşesc pentru pace şi pentru tocmeală, ci nu se putură tocmi, ci umblară cu cuvinte deşarte. Iar' împăratul Rodolf dacă văzu pre Mihai-Vodă împăcându-se cu Turcii, şi se împrieteni cu străinii şi se desparte de dânsul, foarte se îngriji, şi se socoti cum va avea împărăţia lui lipsă şi scădere de Mihai-Vodă, dacă s'au închinat Turcilor. Şi se socoti cum va face, cu putere şi cu arme să sară să scoaţă pre Mihai-Vodă din Ardeal. Iară Mihai-Vodă nu'şi mai aduse aminte de acea de apoi că nu'şi va lăsa împăratul creştinesc cuvântul în deşert; ci'şi înălţă mintea de sfatul neînţelept şi de pisma cea de demult, ce Ieremia-Vodă se sfătuise cu Bator Andreiaş spre răul lui Mihai-Vodă, el se rădică asupra Ieremiei-Vodă cu oşti mari, mai în 6 zile; Şi intră Mihai-Vodă cu oşti în Moldova; iară Ieremia-Vodă dacă prinse de veste, el trimise de'şi strânse toate oştile lui Moldovenii şi Leşii ca să iasă împotriva lui Mihai-Vodă."

- va urma -

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-XI-a

2011-08-12T21:38:00.028+03:00

"Să spunem de Bator Andreiaş ce i s'au întâmplat:

După spartul războiului, fugind să pribegească el fugi până în codrii Ciocului, şi acolo rătăci; şi umblând oare-câtăva vreme rătăcit şi nemâncat, până'l birui foamea, nemeri la nişte păcurari, unul săcui şi altul muntean, şi le spuse cum este el Bator Andreiaş craiul Ardealului, şi cum este lucrul de s'au bătut cu Mihai-Vodă, şi l'au scos din ţară; cum fugind ca să scape în ţara Leşească, el a rătăcit şi a flămânzit. Iară cei doi păcurari îl duseră la sălaşul lor ca să'l ospăteze. După ospăţ el se rugă celor păcurari să'l povăţuiască. Deci se sculă cel păcurar Săcuiu de se făcu a'l povăţui şi 'i tăie capul, şi 'l băgă într'o traistă; şi 'l duse la Mihai-Vodă şi 'i spuse de toate, cum a rătăcit şi a nimerit flămând la sălaşul lor, cum după ospăţ s'au făcut a'l povăţui şi i'au tăiat capul; că socoti cum Mihai-Vodă foarte'i va da dar mare. Iar' el dacă văzu că este capul lui Bator Andreiaş, foarte rău'i păru de moartea lui; şi degrabă trimise unde-i rămăsese trupul de'l aduseră şi 'i puseră capul la trup, şi 'l îngropară în Belgrad, în biserica crăiască, şi 'l petrecură cu înaltă cinste, cu toţi boiarii şi cu neameşii Ardealului.
Păcurarul dacă tăie capul lui Andreiaş şi 'l duse la Mihai-Vodă, cum spune scriptura: cu ce măsură vei măsura ţi se va măsura. Deci Mihai-Vodă zise de tăie capul păcurarului, altul aşa să nu mai facă."

- va urma -

Mihai Viteazul - Partea a-X-a

2011-08-12T21:25:00.020+03:00

"Dupre aceea Bator Jikmont craiu, iară intrase în multe gânduri care nu i'au fost nici de un folos nici lui nici ţărei; cum zice că omul înţelept află calea şi pre unde n'au umblat; iar' dacă'şi perde firea rătăceşte şi pre unde a umblat. Ca şi Bator Jikmont craiul: încă nu'i ajunse cât îşi închină ţara la împăratul creştinesc, şi apoi lăsă şi credinţa ce făcuse cu împăratul năpustind cetatea Epulia, şi viind la Ardeal se apucă cu Mihai-Vodă de cea prietenie d'întâiu. Apoi el nici aşa nu se aşeză, ci iară luă gând rău ca să se desparţă de Mihai-Vodă şi să închine Ardealul Turcilor; ci aminterea n'au avut cum face pentru jurământ rău şi greu ce făcuse cu Mihai-Vodă, cum până va fi el crai în Ardeal, Turcii să n'aibă treabă.
Deci făcu Bator Jikmont sfat viclean şi trimise în ţara Leşească la văru-său Bator Andreiaşu cum să vie ca să fie crai în locul lui şi el să tocmească cu Turcii ca să înşale pre Mihai-Vodă; şi veni Bator Andreiaş până în cetatea Mediaşului. Acolo se împreună cu Bator Jikmont, şi se strânseră tăţi voevozii şi neameşii, jurând toţi cu Bator Andreiaş; iară Bator Jikmont i'au ales o cetate anume Velciul; şi el încă purcese de se duse în ţara Leşească, iar Bator Andreiaş rămase a fi craiu Ardealului.
Atunci Irimia-Vodă domnul ţărei Moldovei, dacă se aşeză Bator Andreiaş pre crăie, trimise cărţi la Bator-Andreiaş cum să fie amândoi una, şi să scoaţă pre Mihai-Vodă din mijlocul lor, iară de nu va ieşi de voie, ei să ridice oşti asupră'i să'l prinză să'l dea Turcilor; şi Bator-Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău, şi trimise tot la Mihai-Vodă pre un neameş anume Ciomârtan Tamaş, cum să iasă Mihai-Vodă din ţară, că apoi va intra în mâinile Turcilor. Iară Mihai-Vodă dacă auzi de acest sfat amar, el încă îşi strânse toţi boiarii şi făcură sfat foarte de folos. Dacă văzu Mihai-Vodă că'i se ridică atâta rău pre cap el într'altă parte n'au avut cuget, ci trimise la împăratul creştinesc de unde avea de atâta vreme milă şi ajutor, şi obidi de toate câte'i se tâmplară pre capul lui. Ceru oşti ajutor cum să iasă asupra lui Bator Andreiaş, care se închinase Turcilor. Iar' împăratul creştin fu bucuros să facă de toate pre voia lui Mihai-Vodă; într'aceea şi el încă se veseli, şi degrabă trimise şi'şi strânse toate oştile şi purcese la Ardeal asupra lui Bator Andreiaş. Trecând muntele descălecară în luncile Braşovului; acolo veniră toţi braşovenii de se închinară lui Mihai-Vodă cu daruri scumpe; iară el dacă văzu că'i se închinară cetăţenii se veseli, şi trimise la Radul Buzescul şi la Udrea banul, să sară şi ei cu toate oştile Craiovei şi Jiului, şi ai Mehedinţilor, să iasă cu ele înaintea lui Mihai-Vodă către luncile Sibiului. Iară Bator Andreiaş dacă prinse de veste de Mihai-Vodă, cum au intrat cu toate oştile în Ardeal, degrabă trimise şi el de'şi strânse toate oştile şi purcese şi el către Sibiu împotriva lui Mihai-Vodă, şi puseră tabără din jos de Sibiu, şi făcură şanţ, şi răzimă oastea de către zidul cetăţii Sibiului; Iară oştile lui Mihai-Vodă încă se strânseră toate şi toţi boiarii, şi puseră tabăra la sat la Veştin.Deci când fu în luna oktomvr. 17 zile miercuri, arătară-se strejile lor, şi se văzură oştile. Iar' dacă văzu Bator Andreiaş cum Mihai-Vodă este gata cu toate oştile şi venise pre război, el foarte se îngrijă tare şi vru atuncea să se sfătuiască de pace. O! nepricepută minte omenească! câtă vreme fu de a tocmi ţara şi a face pace, nu o tocmiră, ci vrură să tocmească când nu le fu de nici un folos; că trimiţând unii la alţii pentru pace, mai vrajbă făcură. Că dacă văzură oştile, ei năvălea spre sfadă, şi pace nu putură tocmi; însă se vorbiră de faţă unii cu alţii, oktomv. 18, joi. Şi fu război mare până seara, şi făcură încă a'i învinge Bator Andreiaş cu Ungurii; dar' mai apoi birui Mihai-Vodă cu Muntenii, şi mult sânge se vărsă, şi multă oaste rămase pre câmpii Sibiului.
Bator Andreiaş dacă văzu că'i piere toţi voinicii şi 'i se sparse oastea, şi este izbânda lui Mihai-Vodă, el tare începu a blestema pe Iremia-Vodă căci scornise pe Mihai-Vodă asupra'i, de'şi puse ţara şi crăia; şi se alese cu puţini voinici şi plecă a fugi să scape în ţara Leşească; şi dobândi Mihai-Vodă scaunul de crăie şi tot Ardealul, şi toată ţara Bârsei şi toţi Săcuii. Deci şezu Mihai-Vodă în scaun în Belgrad okt. 26, într'o zi de luni."

- va urma -

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie

Alexander Scriabin-The complete etudes

2011-08-12T21:16:00.011+03:00

Alexander Scriabin-The complete etudes found on Classic

Mihai Viteazul - Partea a-IX-a

2011-08-12T17:07:00.017+03:00

"Să spunem de Mihai-Vodă ce'i se întâmplă într'acest război. Gonind turcii şi răsipindu'i în toate părţile; iară din Turci o ceată dacă văzură peirea, ei se întoarseră cu mare hărborie asupra lui Mihai-Vodă; şi atuncea se alese unul din Turci cu suliţa, şi o înponcişă asupra pântecelui lui Mihai-Vodă, şi o înfipse în pântece. Iară Mihai-Vodă dacă văzu că piere, el apucă suliţa cu amândouă mâinile de fer", şi căuta în toate părţile ca să'i vie cineva din boiari ajutoru să'l izbăvească din peire; şi alţii mai aproape nu se aflară fără doi boiari, Preda Buzescul şi cu frate-său Stroe stolnicul; ei grăbiră şi tăiară capul turcului şi pe celelalte soţii ale lui, şi izbăviră pre Mihai-Vodă din mâinile Turcilor şi multă bărbăţie arătă Buzescu înaintea lui Mihai-Vodă, că se luptară cu vrăjmaşii şi izbăviră pre domnul lor din peire.
După ce bătură acest război, şezu Mihai-Vodă sub cetate zece zile deplin, arzând împrejur toată marginea ţărei Turceşti; şi iară se întoarse Mihai-Vodă cu toate oştile şi cu toată dobânda ca să treacă Dunărea pre la Ruşava. Însă când fu oştile jumătate trecute, se lăsă vânt cu vifor pre Dunăre, şi atuncea se împărţiră oştile, şi rămaseră jumătate aşteptând zece zile până se potoli vântul; iară oştile au tot plănuit şi au ars ţara turcească. De aci trecură cu toată dobânda de se adunară toţi la luna noemvr. 5 zile l. 7107 (1599 d.X). Şi se întoarse Mihai-Vodă în scaun în Târgovişte cu toţi boiarii săi."

- va urma -

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-VIII-a

2011-08-12T16:58:00.016+03:00

"Iară în aceea vreme era un paşă anume Halim-Paşa, pre carele'l trimisese împăratul să fie paşă la Diiu la margine; el încă avusese împutăciune cu Mihai-Vodă ce trimisese la Mehmet-Paşa de Dărstor ca să meargă cu oşti să apuce scaunul lui Mihai-Vodă. Deci el degrabă strânsese oştile şi ieşi să se lovească; iară Mihai-Vodă încă trimisese oşti cu Dumitru vornicul împotriva lui Mehmet-Paşa de'i bătură şi'i goniră, luându-le şi două steaguri de le'au dus la Mihai-Vodă la Caracal; şi foarte se îmbărbătă şi 'şi strânse toate oştile de purcese şi el asupra lui Halim-Paşa, şi trecu Mihai-Vodă Dunărea cu toată gloata pre din sus de Nicopole şi se loviră de faţă cu Halim-Paşa, şi fură biruiţi Turcii şi periră mulţime, luându-le toate tunurile şi toată tabăra. Şi după ce bătură pre Turci se apucă Mihai-Vodă şi de cetatea Nicopolei, şi începu a o bate cu tunurile. Însă când fu în septemvrie zece zile sâmbăta, făcu Mihai-Vodă năvală foarte mare şi o bătură multă vreme, şi nu putură intra în cetate; că cât spărgea ziua, iar' noaptea Turcii zidea. Deci şezu Mihai-Vodă în loc în trei zile şi tot plănuia ţara turcească. Şi după aceea el purcese însuşi către Diiu cu toate oştile, tot prădând din Dunăre până în munţi, până sosiră împotriva Diiului. Iară Sangeacul de acolo încă trimisese de grabă de strânse toţi Turcii din ţinutul Diiului, şi trimise şi la beiul de la Baia de veniră cu oşti într'ajutor; ieşind într'u întâmpinarea lui Mihai-Vodă în lunca Diiului, şi fu război tare multă vreme. La cea de apoi fură biruiţi Turcii de Mihai-Vodă, şi multă peire se făcu Turcilor cât puţinei fură scăpaţi în cetate; iară ceilalţi fură tăiaţi, alţii goniţi şi răsipiţi."

- va urma -

Mihai Viteazul - Partea a-VII-a

2011-08-12T16:48:00.021+03:00

"Pre acea vreme Bator Jikmont craiu supărare-i-se cu oştile, şi bătându-se cu Turcii'şi închină ţara împăratului creştinesc cum să'i poarte grija; şi împăratul trimise doi comisari anume Suhai şi trei episcopi şi pre Işfansin, şi jurară ţara şi pe toţi domnii Ardealului cum să fie pre mâna împăratului. Şi prinseră pre Jojeka canţerul la Bator Jikmont, şi'l trimiseră în cetate în Secmar, şi acolo îi tăiară capul. Iară Bator Jikmont, el îşi năpusti crăia-sa în loc, şi se duse însuşi la împăratul creştin; iară împăratu'i dete o cetate anume Epulia. Aceasta se adeveri cum îşi dete ţara pre o cetate. Pre aceeaşi vreme iarăşi trimise Sultanul Mehmet un paşă anume Mehmet-Paşa vezirazemul cu mulţime de Turci şi Tătari fără număr asupra creştinilor; şi descălecară în cetatea Oradiei. Deci unii bătea cetatea, iară alţii prăda ţara. Însă Bator Jikmont după ce'şi năpusti ţara întâi, apoi în urmă mult se căi; însă năpusti cetatea Epulia, şi noaptea fugind din cetate, veni iarăşi la scaun la Ardeal, şi în ce ceas sosi se închinară toţi domnii şi voevozii şi toată ţara Ardealului; şi prinseră pe cei comisari împărăteşti de'i legară şi'i trimiseră la Mihai-Vodă, pentru cea prietenie şi credinţă d'întâiu, ca să fie iară unul cu altul; şi trimise la Mihai-Vodă să'i dea oşti ajutor ca să se apere de vrăjmaşi, şi'i dete trei mii cinci sute de voinici şi le puse cap pre aga Leca."

- va urma -

Mihai Viteazul - Partea a-VI-a

2011-08-12T16:32:00.036+03:00

"Şezând Mihai-Vodă cu toţi boiarii la scaun, veni veste cum Sultan Mehmet s'a scornit din scaunu'şi din Ţarigrad cu tot răsăritul şi cu toată puterea lui, cu Turcii şi cu Tătarii, şi cu toată puterea împărăţiei turcească, şi purcese să se bată cu împăratul creştinesc Rodolf, şi descălecară la cetatea Egerul, şi începură să bată cetatea de trei părţi. Iară împăratul creştin luând veste, însuşi strânse oştile şi le trimise cu frate-său Maximian asupra Turcilor; şi sări însuşi Bator Jikmont capul lui cu toate oştile, şi se împreunară cu Maximian, şi purceseră asupra vrăjmaşilor. Iară sultan-Mehmet împăratul Turcilor, după ce bătu cetatea Egerului, veni veste cum îl împresoară Maximian şi cu Bator Jikmont craiu şi cu toate oştile; iară Sultan Mehmet lăsă'şi oamenii lui în cetate, şi el cu toate oştile purcese şi se întâmpinară cu toţii la un sat anume Cârsteşti, şi se loviră de faţă unii cu alţii, şi fu război mare şi tare, în cinci zile şi în cinci nopţi, şi fu multă vărsare de sânge întru amândouă părţile; însă mai perea Turcii, şi deteră Turcii dosul a fugirea, până ieşiră din tabără şi din corturi şi din marfa lor, şi vrea fi fost dobânda şi izbânda creştinilor; iară creştinii nu se ştiură cumpăta, şi se deteră a jefui. Deci pentru multă lăcomie a avuţiei, ei însuşi puseră toţi capetele, cum scrie şi sfânta scriptură vechie, că lăcomia este rădăcina tutuloru răutăţilor. O amar mare! că văzând Turcii atâta netocmeală întru creştini, pentru lăcomia lor, curând se întoarseră procleţii de Turci asupra creştinilor, şi atâta fu moarte mare întru creştini câtă fu voia lui Dumnezeu. Iară Maximian cu câţi scăpă el, se întoarse la scaunul său. Iară Bator Jikmont craiul, câţi au scăpat cu el, iară s'au întors la scaunu'şi la Belgrad, şi rămase Turcii cu atâta bucurie. Deci Turcii începură a se semeţi, şi începură a ieşi în ţara Muntenească pre marginea Dunărei, şi prinse Turcii a prăda şi a robi ţara. Deci Mihai-Vodă însă strânse oştile şi purcese asupra Nicopolei, şi mergând Mihai-Vodă prin ţară, întâlni o seamă de Turci pe apa Teleormanului robind şi stricând ţara. Deci îi prinseră pe toţi vii, până sosi şi Mihai-Vodă în vad la Nicopole, şi ocoliră cetatea Turnul, şi'l bătură şi'l arseră. Deci grijindu'se Mihai-Vodă ca să treacă la Nicopole, veni veste din sus, cum Sultan Mehmet împăratul turcesc au biruit pre Maximilian şi pre Bator Jikmont craiu cu toate oştile.

(Solii turci aduc daruri lui Mihai Viteazul de Theodor Aman)

Deci Mihai-Vodă se întristă şi începu a face pace cu Turcii şi cu sangeacul Nicopolei, şi fu Mihai-Vodă în loc cinci zile, şi legară pace, şi dăruiră cu daruri scumpe, şi fură acestea la 6 oktov. l. 7107."

- va urma -

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Ghiorghi Sviridov...

2011-08-12T15:06:00.026+03:00

Ghiorghi Sviridov found on Classic

Mihai Viteazul - Partea a-V-a

2011-08-12T14:05:00.042+03:00

"Iară când au fost la cursul anilor 7105, maiu în 6, trimise Mihaiu-Vodă pe Velişco cu haiducii la Baba de o ocoliră şi o bătură, şi multă bunătate şi avuţie dobândiră; şi întrorcându'se înapoi cu dobânda, iar Turcii se strânseră de toate părţile şi purceseră dupre Velişcu, şi 'l ajunseră la un loc anume Comisul, şi deteră război unii cu alţii, şi fu război trei zile, Turcii tot se înglotea, şi fu biruit Velişco, şi periră toţi haiducii şi 'şi luară Turcii tot planul înapoi. Mihaiu-Vodă foarte se întristă; iară când fu la iulie 16, alese Mihaiu-Vodă oştile care era mai de folos, şi le puse cap pe Farcaş aga, şi 'i trimise la Diiu (n.a. Vidin) ca să'l dobândească, şi trecură Dunărea pe la Jdegla. Iară Turcii încă le prinsese de veste mulţimea cu totul şi nu ieşiră să'l lovească de faţă, ci se ascunseră de făcută meşteşuguri; că mergând oştile lui Mihaiu-Vodă fără nici un teamăt; Turcii'i lovită de faţă şi fără veste, şi fu război tare multă vreme. Însă cea dupre urmă biruiră Turcii pre oastea lui Mihai-Vodă, şi câţi fură călări printr'înşii scăpară câte ceva, însă puţini, iară pedestraşii periră cu totul.

După aceea Mihai-Vodă, dacă perdu atâta voinici el fu scârbit, şi începu a trimite prin toate ţările străine ca să strângă voinici viteji, şi aduse Leşi şi cazaci, şi de tot felul de oameni cari'i erau de folos. Strângându'şi Mihai-Vodă oaste ca să se lupte cu Turcii, iară nişte neprieteni scorniră pâră mincinoasă asupra lui Mihai-Vodă de Bator Jikmont craiu, cum s'au lepădat Mihai-Vodă şi s'au împrietenit cu Turcii. Bator Jikmont făcu sfat cu toţi voevozii Ardealului ca să afle direptatea lui Mihai-Vodă; iară Mihai-Vodă dacă'l chemară el se temu de înşelăciune şi de pâri mincinoase; şi purcese Mihai-Vodă să se împreune cu Bator Jikmont, numai cu doi trei boiari anume: Mihalcea banul, Radul Buzescul, şi alţi boiari. Iară Bator Jikmont dacă văzu cum vine Mihai-Vodă bucuros la împreunare, el încă trimise postelnicul cel mare Jeneapokreţ cu mulţi nemţi, cu 40 de cucii, şi cu multă cinste înaintea lui Mihai-Vodă, şi descălecară în cetate în Belgrad, şi se împreunară cu mare cinste marţi în 19 dekemv. l. 7106 (1598 d.X); şi fură împreună zece zile, şi multă cinste petrecură şi mai mare credinţă legară, şi 'şi tocmiră toate lucrurile; şi se înturnă Mihai-Vodă cu mare bucurie la scaunu'şi . Iară Bator Jikmont, purcese la împăratul creştin, şi trimise şi Mihai-Vodă pre banul Mihalcea cu Bator Jikmont împreună, prin tocmelile ţărilor."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos) (Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-IV-a

2011-08-12T13:56:00.020+03:00

"Pe vremea ce purcesese Bator ajutor lui Mihai-Vodă de bătură pe Turci în ţara Muntenească, a fost trimis craiul o seamă de oşti şi la Lipova şi la Ianova, şi la multe cetăţi din prejurul lor, şi mult rău făcură Turcilor. În vremea aceea rădicatu-s'au şi Hanul cu mulţime de Tătari ca să vie asupra ţărei Munteneşti, şi viind prin ţara Moldovei, iară Iremia Vodă cu Moldovenii şi cu Leaşii pripiră de le ieşiră înainte la Ţuţora, şi făcură acolo şanţ mare, şi se bătură trei zile, şi nu biruiră nici unii nici alţii. Dacă văzută Tătarii că nu pot folosi nimica, făcură pace unii cu alţii, şi se întoarse Hanul cu Tătarii iară în ţara lor şi Leşii aşişderea: iar el încă se aşeză în scaunu'şi . Atuncea şi Ştefan-Vodă, dacă prinse de veste că s'au risipit oştile Iremiei-Vodă, el ceru de la Bator oşti ajutor, şi îndată'i se dete; şi purcese asupra Iremiei-Vodă la noemvr. 27 de zile, l. 7105. (1597 d.X). Iară Irimia-Vodă dacă prinse de veste, el încă'şi strânse oştile, şi trimise la starostea de la Kameniţî de'i dete Leaşi ajutor; şi se întâmpinară unii cu alţii la Suceava, şi fu biruit Ştefan-Vodă, şi el fugind fu prins de nişte ţărani, şi îndată îl înţepă Irimia-Vodă, iar oastea'i peri cu totul. Bator Jikmont încă înţelegând de aceasta foarte s'au întristat; şi petrecând multă vreme, Bator iarăşi strânse toate oştile şi purcease asupra Timişoarei, şi începură a o bate de toate părţile. Iară Hanu cu Tătarii încă venise să fie ajutor cetăţii, şi brodea în toată vremea furiş de lovea oastea ungurească. Iară dacă văzu că n'are răzbun de Tătari, el lăsă streji să păzească cetatea, şi purcese asupra Tătarilor, şi se loviră de faţă, şi fură biruiţi Tătarii. Dupre aceea iară se întarse Bator la cetate, bătându'o trei săptămâni; de multe ori făcută şi năvală, şi nu putură face izbândă, ci se întoarse craiul iară la scaun."

- va urma -

Mihai Viteazul - Partea a-III-a

2011-08-12T13:44:00.026+03:00

"Atuncea Sinan-Paşa văzând că nu'i sporeşte, înturnatu-s'au cu ruşine. Deci el strânse toţi paşii şi toate căpeteniile oştilor, şi făcură năvală mare asupra lui Mihaiu-Vodă, ca să izbândească într'un chip, şi luară câteva tunuri. Atuncea Mihaiu-Vodă văzând această hârborie mare, el încă'şi strânse toţi boiarii şi toţi căpitanii, şi ieşiră, spre întâmpinarea lor de faţă,: şi acia'şi Mihaiu-Vodă cu mâna lui tăie pre Karaiman-Paşa şi înfrânse pe Turci înapoi. Iară boiarii şi căpitanii pre capete năvăliră asupra Turcilor de'i tăia şi 'i necară în tină. Deci cu câtă fală venea Sinan-Paşa la acel război, mai cu multă ruşine se întoarse, şi luă Mihai-Vodă toate tunurile înapoi şi multe steaguri Turceşti; iar când fu peste noapte, Mihai-Vodă făcut sfat cu toţi boiarii, cum ajutorul nu mai vine de la Bator Jikmont, şi fiind Mihai cu puţină oaste nu vor putea sta împotriva Turcilor, că era foarte mulţi. Ci socotiră cum vor face să se poată lupta cu atâţia vrăjmaşi, şi se deteră înapoi pre apa Dâmboviţei mai sus la sat la Stoieneşti, aşteptând de la Bator să le vie ajutor. Iară Turcii înţelegând de aceasta, se ridicară cu toţii de veniră la Bucureşti şi făcură acolo cetate, şi ajunseră şi până în Târgovişte, şi acolo încă făcură cetate, şi coprinseră toată ţara Muntenească. Atuncea Ieremia-Vodă Movilă, el înţelegând de Ştefan-Vodă cum s'au sculat cu toate oştile să vie ajutor lui Mihai-Vodă, el încă au venit cu oaste leşească de au intrat în ţara Moldovei la Iaşi să fie domn în Moldova. Iară Ştefan-Vodă trecu muntele cu toată oastea lui şi merse de se împreună cu Bator; câteşi trei domnii se împreunară la oktomv. 6 zile, v. 7104 (1596 d.X), şi purceaseră toţi asupra Turcilor; iară ei văzând că le vin atâtea oşti asupra ei nu aşteptară, ci toţi de pretutindenea deteră dosul a fugi, şi aleseră pe Ali-Paşa cu o seamă de oşti ca să păzească cetatea Târgoviştei, iară Sinan-Paşa cu alte oşti veniră la Bucureşti. Iară Bator, şi Mihai, şi Ştefan cu toate oştile veniră de ocoliră cetatea din Târgovişte, şi îndată fu aprinsă; Turcii câţi fură acolo toţi periră, iară pre Ali-Paşa îl prinseră viu şi 'l trimiseră în temniţa Kioiotvarului. După aceea purceseră dupre Sinan-Paşa, până ajunseră la cetatea Giurgiovului, şi îndată stricară podul, tăind mulţime de Turci îi înecară în Dunăre, şi sparseră şi cetatea, fiind atâta peire în Turci încât deabia au scăpat Sinan-Paşa cu puţină oaste, şi cu multă ruşine fură scoşi din ţară; şi scoase de la mâinile lor robi mulţi fără număr, şi se întoarseră de acolo cu veselie şi cu multă dobândă, şi toţi creştinii deteră har lui Dumnezeu. Atuncea Bator Jikmont, dacă văzu pre Mihai-Vodă cu atâta vitejie şi cu atâta înţelepciune, slobozit'au ţara Românească cu tot venitul ei, ca să fie iară pre seama lui Mihaiu-Vodă, şi se înturnară cineşi pe la ţara lui."

- va urma -

Mihai Viteazul - Partea a-II-a

2011-08-12T13:25:00.036+03:00

"Deci făcându-se aceste războaie Harbat şi Bekiş Işfan, căpitanii Ungurilor, avură împutăciune cu Mihai-Vodă, că nu'i suferi, ci'i trimise la Bator Jikmont craiu, şi 'i trimise alţi căpitani pre Kilerbent. Iară Mihai-Vodă îl trimise cu banul Mantea la cetatea Brăilei, şi acolo tocmind oştile, începură a bate cetatea tare, şi o sparseră până în pământ şi mulţi Turci periră.
Făcându-se aceste războaie, şi nevoindu-se Mihai-Vodă foarte tare pentru creştini, iar Bator Jikmont craiul socotise că nu va mai avea Mihai-Vodă nici o nevoie de Turci, ci făcu sfat cu toţi voevozii Ardealului cum să scază pre Mihaiu-Vodă despre ţara Muntenească să fie mai mic şi ascultător de poruncile lui, şi să'i oprească ţara cu tot venitul ei. Iară Mihaiu-Vodă, dacă prinse de veste, el nu suferi, ci trimise la Bator Jikmont boiarii bătrâni sfetnici, anume: Eftimie Mitropolitul cu amânduoi episcopii, şi pre Mitrea vornicul şi Isar logofătul, şi Dumitru vornicul, şi Radul Buzescul şi alţi boiari mulţi de ţară, cum Mihaiu-Vodă să fie ascultător de Bator Jikmont, iară de ţară să n'aibă scădere, ci să o ţie deplină şi să se ajute unii cu alţii dupre cum le'au fost jurământul d'întâiu. Deci într'aceşti boiari ce'i trimisese Mihaiu-Vodă pentru tocmeală, învrăjbitoriul diavolul, umblase în mijlocul lor, de se apucase unii ca aceia mai tare să facă vrajbă decât pace, cum să scază pre Mihaiu-Vodă din ţară. Iară ceilalţi boiari, ce se nevoia să slujească domnului său în dreptate, de neprieteni fură biruiţi, şi scăzură pre Mihaiu-Vodă despre domnia ţărei şi despre venitul ei, numai să fie tocmai cu căpitanii lui. Şi alease Bator Jikmont 12 boiari juraţi munteni, puindu-i ispravnici preste tot venitul ţărei, şi să fie sub porunca lui. În vremea aceea fiind Aron-Vodă domnu Moldovei, trimisu-i-au Bator Jikmont oşti ajutor, şi căpitani pre ei Bărcea Andreiaşi; şi nevoindu-se Aron-Vodă pentru creştini tare, tăiară Turcii mulţi, ca să dobândească cinste; iară el căzu la mare pacoste şi năpastă pentru multe pâri mincinoase; că trimise Bator Jikmont de'l legase cu doamna sa, şi'i luară toată averea scoţându-l din ţara lui cu mare ruşine, băgându-l în temniţa vinovaţilor, tăindu-i boiarii şi toate capetele de april. 23 veleatu 7103 (1595 d.X), şi puseră domn în locul lui pre Răzvan care era agă la Aron-Vodă, şi'i schimbară numele Ştefan-Vodă. Iară Mihaiu-Vodă dacă prinse de veste foarte se întristă. Pre acea vreme muri şi sultanu Murat, şi luă împărăţia Sultanu Mehmet. Şi dacă stătu el împărat nu putu răbda atâta ruşine, ci alease pe Sinan-Paşa cu mulţime de Turci, şi trimiţându-i asupra lui Mihaiu-Vodă, biruind până la Ruşi făcură pod peste Dunăre. Mihaiu dacă înţelease de aceasta el încă'şi strânse toate oştile ca să iasă împotriva vrăjmaşilor; trimise şi la Ştefan Vodă al Moldovei, ca să'i vie cu oşti ajutor, şi îndată purcese gata. Iară Bator Jikmont trimisese la Rodolf împăratul creştinesc ca să'i dea pe soru'sa să'i fie crăiasă; trimise şi la Mihaiu-Vodă, ca să meargă să fie şi el la nuntă, că nu ştia de Turci că vin asupra ţărei Munteneşti. Iară Mihaiu-Vodă, văzând atâta vrăjmaşi că vin asupra creştinilor, trimis'au la Bator Jikmont pre Stroe Buzescul şi Radu Kalofirescu cu daruri scumpe de nuntă, şi spuseră şi această veste cum Turcii cu toată puterea împărătească au sosit la Dunăre şi au făcut pod să treacă asupra creştinilor. Atuncea Bator Jikmont, de grabă trimise în toată ţara lui de'şi strânse toate oştile, şi trimise şi la împăratul creştinesc de'i dete o seamă de oşti ajutor. Iară până vru a veni ajutorul de la Bator Jikmont, Turcii trecură Dunărea şi începură a robi şi a prăda, şi'şi puse tabăra la sat la Călugăreni. Iar Mihaiu-Vodă dacă văzu că i se zăboveşte ajutorul, el îşi strânse oastea câtă avu, şi pripi de se loviră cu Turcii de faţă în apa Neajlovului în vadul Călugărenilor, şi fu războiu foarte mare la avg. 13 zile de dimineaţa până seara, şi multu sânge se vărsă, cât şi apa era amestecată cu sânge."

- va urma -

Mihai Viteazul - Partea I-a

2011-08-12T12:43:00.022+03:00

"De aicea se începe istoria lui Mihaiu-Vodă feciorul lui Pătraşcu-Vodă carele multe războaie au făcut cu Turcii pentru creştinătate precum de aicea înainte se arată.

Când au fost cursul anilor de la Adam 7101 venit'au Mihaiu-Vodă domnu ţărei Româneşti; iară în Ţarigrad împărăţea sultanul Murat, iar în ţara Ungurească era Bator Jikmont (Bathory Sigismund), iar la Moldova era domn Aron-Vodă. Într'aceea vreme împresurase Turcii ţara Românească cu datorii multe şi cu nevoi foarte grele, cât nu mai avea să se plătească ţara şi să scape din gurile vrăjmaşilor. Începură Turcii a coprinde ţara Românească şi a-şi face lăcaşuri şi meceturi; şi începură a ţipa creştinii de nevoia Turcilor, şi pretutindenea era vaet şi suspin de răul Turcilor, cât însuşi Mihai-Vodă se închisese de răul Turcilor. Şi în multă vreme creştinii zicea doară se vor potoli Turcii de asupră; iară ei mai mult rău făcea, că începuse a călcarea ţara şi legea creştinilor: ci-şi strânse toţi boiarii mari şi mici din toată ţara, şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara creştină din mâinile păgânilor; şi dacă văzură că într'altu chip nu se vor putea izbăvi, deci ei ziseră numai cu bărbăţie să'şi rădice sabia asupra vrăjmaşilor. Deci socoti Mihai-Vodă cum ar avea ajutor şi din alte părţi; şi trimite pe Radul cluceariul Buzăscul sol la Bator Jikmont ca să se înţeleagă una cu dânsul şi să-i dea ajutor oaste ca să se bată cu Turcii. Trimis'au şi la Aron-Vodă sol pre Stroe stolnicul Buzăscul, ca să'i fie într'ajutor; şi amândoi fură bucuroşi, şi îndată trimise Aron-Vodă pre un boiar al lui dând jurământ lui Mihai-Vodă ca să se ajute unul cu altul. Aşişderea şi Bator Jikmont craiul, încă legă jurământ cu Mihai-Vodă ca să fie nedespărţiţi unii de alţii. Deci când fu la veleatu 7103 (1595 d.X.) noemv. 5 trimise Bator Jikmont o seamă de oşti, puindu-le şi capete pe Horvat şi pre Bekiş Işfan; şi veniră la Mihai-Vodă în cetate la Bucureşti, şi îndată tăiară pre toţi Turcii câţi aflară acolo. Într'acel război fu rănit Stroe Buzescul la mâna stângă. După aceea fără zăbavă fură Turcii scoşi din ţară, şi rămaseră creştinii izbăviţi din gurele lor. Deci când fu după război a treia zi, purcese Mihai-Vodă cu muntenii şi cu Ungurii la Giurgiov; ocolind cetatea Giurgiovului începură a o bate cu tunurile câtăva vreme. Văzând Mihai-Vodă că nu poate să o dobândească, căci venea Turcilor ajutor arme şi bucate de la cetatea din Ruşi, năpustitu-o-au, şi iară s'au întors în scaun în Bucureşti. Iar Sultanul Murat, împăratul turcesc, dacă prinse de veste, numaidecât trimise pre Mustafa Paşa cu oaste mulţime de Turci şi cu un domn anume Bogdan-Vodă sin Iancul-Vodă, ca să scoaţă pre Mihai-Vodă de aicea din ţară, şi să puie pre Bogdan-Vodă domn. Şi venind Turcii la Dunăre la cetatea din Ruşi, Mihai-Vodă dacă prinse de veste, el încă grăbi de'şi strânse oştile şi purcese asupra Dunărei, genarie în 8; şi merseră până la sat în Pietrii, şi grijindu-se să treacă Dunărea ca să se lovească cu Mustafa-Paşa, veni veste cum au intrat Hanul cu Tătarii în ţară, şi au început a robi şi a prăda. Iar Mihai-Vodă foarte se îngriji tare, şi numaidecât se învârteji cu toate oştile înapoi, şi puse tabăra la un sat anume Hulubeşti, şi trimise strajă împotriva Tătarilor, pre Radul Buzăscul cu fraţii lui, Preda postelnicul şi Stroe Stolnicul, şi Radul Kalofirescu cu o seamă de oşti alese. Deci când au fost la genarie 14, ei se întâmpinară cu Tătarii în străji la sat la Putineiu, şi fură biruiţi Tătarii de Buzeştii, perind mulţi Tătari şi vii prinzând mulţi. Iar Hanul dacă prinse de veste, el încă trimise pe un nepot al lui cu mulţime de Tătari, şi veniră până la sat la Stăneşti; iară Buzeştii încă păziră, şi le ieşiră întru întâmpinare, şi se loviră de faţă la genar 16, şi fură biruiţi şi acei Tătari; atuncea au perit şi nepotul Hanului cu mulţime de Tătari. Iară Hanul s'au fost tăbărât la Şerpăteşti împreună cu Mustafa şi cu Bogdan-Vodă; iară Mihai-Vodă dacă prinse de veste de dânşii, numaidecât trimise oşti asupra lor cu banul Mantea, şi noaptea fără veste lovi, de i'au tăiat şi i'au gonit până i'au trecut Dunărea. Mihai-Vodă încă purcease cu toate gloatele lui, pogorându-se în josu până la Şerpăteşti. Iară Hanul înţelegând nu'l aşteptă, ci se despărţi de Mustafa-Paşa şi Bogdan-Vodă şi fugiră; iară paşa rămase la cetatea de la Ruşi ca să se mai bată cu Mihai-Vodă; iară Mihai-Vodă purcese cu oşti asupra lor şi trecură Dunărea pre ghiaţă pe la Maroşini, şi pripiră de se loviră unii cu alţii la genar, 25, şi fură biruiţi Turcii. Atuncea au perit şi Mustafa-Paşa cu mulţime de turci; Bogdan-Vodă încă abia au scăpat, şi arseră Ruşii şi toată marginea ţărei lor, şi se învârtejiră cu multă dobândă la scaunul lui în Bucureşti. Bătând Mihai-Vodă aceste războaie trimise pe Mihalcea banul cu oşti de arseră Dărstorul. Iară Turcii din Hârşova încă ieşiră cu oaste împotriva Predei spătarului şi Radului comisul, şi păziră de se loviră cu Turcii, şi fură biruiţi Turcii; gonindu-i pre giaţă îi tăiară foarte rău şi aprinseră şi Hârşova."

- va urma -

Camelia

2011-08-08T01:24:00.054+03:00

"Cine a văzut vreodată un bal şi nu ştie ce va să zică o camelie? cine a fost vreodată în viaţa lui măcar o oră un amorezat şi n'a umblat la ajunul unul bal cu gura căscată căutând camelia pentru un buchet frumos în mâna unei dame frumoase? Dar într'adevăr, damele care au ales camelia drept floarea cea mai în favor pentru buchetele lor, au avut dreptate; camelia n'are vr'o odoare plăcută, dar forma ei este d'o frumuseţe foarte impozantă. Între frumuseţea unei roze şi între aceea a unei camelii, este o diferenţă ca într'o fată tânără inocentă şi într'o damă frumoasă obicinuită în saloane cu lumea şi plăcerile ei. Cea d'întâi are încă parfumul îngeresc al inocenţei, dar are şi spinuri la care nimeni nu poate să se apropie, pe când cea d'al doilea are o frumuseţe brilantă şi cere multă lumină şi mulţi adoratori ca să dezvolte toată frumuseţea sa. Dar oricum, pentru asemănarea cea mare între roze şi Camelie, s'a dat Cameliei numirea de Roza din Japonia.
Iată câteva observaţiuni istorice şi botanice despre camelie.
Când la finitul secolului trecut s'a făcut în Europa pentru întâia oară cunoştinţă cu băutura ceaiului, niminea nu ştia din ce plantă provine ceaiu'. Chinezii într'adins au ţinut aceasta în secret, temându'se ca aflând natura acestei plante, Europenii să nu înceapă a o cultiva şi vor strica beneficiul cel mare, care Chinezii l'a avut la exportarea ceaiului. Aşadar Chinezii au înşelat pe Europenii curioşi, dându'le alte plante şi zicând că asta este planta ceaiului. Misionarul Pater (călugăr) Kamel, a fost şi el înşelat de către Chinezi şi a adus la Europa o plantă zicând că asta este planta ceaiului; însă asta nu era ceaiul, ci era planta Cameliei, Lighe a cunoscut curând această înşelăciune şi a dat acestei plante nume de Camelia, (drept suvenir de la pater Kamel introducătorul ei în Europa).
Cea d'întâi camelie era o floare mică, d'o coloare şi d'o făptură simplă (ca măceşu'). În anul 1786 a venit la Europa cea d'întâi Camelia plină; asta era cea mai frumoasă speţă de Kamelie albă (Camelia alba plena) este şi acum una din cele mai frumoase speţe de Kamelie. În anul 1814 s'a găsit în Europa 20 de speţe de kamelii de diferite colori. Dar şi chiar atunci camelia era în Europa o plantă rară care era cultivată numai în grădinile seniorilor mari. Dar în anul 1825 s'a descoperit metoda înmulţirei cameliei care este şi acum în uzagiu şi care a permis a trage curând arbori mari de nişte bucăţi mici de camelie băgate în oale. D'atunci încoace, cultura cameliilor a devenit foarte comună în Europa.
La început, Englezii s'au ocupat mult de cultura cameliilor; mai pe urmă grădinarii din Paris a biruit pe cei Englezi; dar în timpurile noastre Belgia a întrecut în privinţa culturei cameliilor pe Francia şi pe Anglia. Acolo se găseşte în grădinile cele mai bogate, colecţiuni de diferite speţe de Kamelii; există acolo chiar un jurnal care se ocupă numai cu lucruri ce privesc la cultura Kameliilor. Grădinarii A. Verchaffelt, L. Van Stontle şi Van Gersdale la Gent şi de Iongle la Bruxelles sunt vestiţi pentru grădinile lor bogate în Kamelii, şi că prin arta ibridaţiunei (cruciament) produc tot mereu speţe noi de Kamelie, una mai frumoasă decât alta. Afară de roză, nu se găseşte nicio altă plantă care ar rămânea aşa de nestrămutată în favoarea publică d'atâţia ani, ca Kamelia, şi într'adevăr Kamelia meritează acest favor prin bogăţia şi diversitatea colorilor ei, prin verdeaţa frumoasă, lucitoare şi neschimbată a frunzei sale, prin mărimea ei impozantă, prin uşurinţa d'a o cultiva şi prin timpul înflorirei sale (iarna) întocmai când celelalte flori sunt veştejite şi moarte. Apoi calitatea ei d'a fi convenabilă cu orice toaletă de dame şi d'a purta mult timp prospătatea ei; toate acestea au făcut că planta Kamelia a devenit nu numai floarea cea mai frumoasă, ci şi mai iubită în florăriile Europei; apoi dacă vederea unei singure Kamelie este plăcută, vederea unei grupe de Kamelii de colori diverse, produce un efect admirabil şi încântător.
Dar cine n'are florărie şi va să cultive kamelia acasă, poate să facă şi aceasta dacă va lua următoarele precauţiuni: Kamelia nu sufere schimbări repezi ale temperaturii, nici să toarne pe dânsa apă rece. Într'o odae unde zioa căldura se suie la 17 grade şi noaptea e frig, acolo negreşit Kamelia nu rabdă şi pierde mugurele sale; dar dacă îngrijeşte cineva ca să nu fie schimbarea temperaturei în odae foarte repede, adică numai cu 5 - 6 grade diferinţă, sau când o ţine cineva între două geamuri, poate să fie sigur că va avea toată iarna Kamelii înflorite. Chiar în unele pivniţe unde e un aer cald şi umed, reuşeşte Kamelia foarte bine. Dar în acest caz trebuie păzită ca să nu transporte cineva kameliile de la pivniţă la odae unde este un aer sec, căci atunci o să se strice. Când pune cineva oalele cu kamelii pe nisip ud, iar reuşeşte bine. E foarte trebuincios ca frunza kameliilor să fie curată şi nemânjită; de aceea e bine ca să spele cineva kameliile sale de două ori pe an, adică curăţându'le cu un burete.
Între 800 sau 1000 de speţe de kamelii care se cultivă în Europa, multe n'au nici o valoare. Amatorii care n'au florărie trebuie să se mulţumească cu 30 de speţe. În genere deosebim trei forme de kamelii, adică: unele cu foi puse ca olanele pe acoperiş, altele având forma de roză sau trandafir şi iar altele având forma plantelor numite Ranuncalacee. Amatorilor care vor să cultive în casele lor speţe frumoase de kamelii, le recomandăm cele următoare speţe: Camelia plena alba şi fibrieta, o speţă veche dar foarte frumoasă d'un alb lucitor; variegata are un avantagiu, că înfloreşte curând şi se ţine bine în casă, e de colori variate; Augustina superba e roşie închisă; Teutonia e roşie sau albă sau variegetă; Caryop Lyloides, e cu puncte; Duchesse d'Orleans, Conte de Paris, Celsiana sunt albe cu verge roşii, Carolina nu e tocmai plină; Dux Lissa e roşie cu verge albe; Doncelari e prea mare roşie cu pete albe, Leena Superbe e d'o culoare roşie ca mărgeanul şi d'o frumuseţe adorabilă. Afară d'aceste sunt frumoase şi cele următoare: Porta, Montironi, Rubescens Striata, Prince Albert; Archiduchesse Augusta, Otottini, etc."
Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Mihail Ivanovici Glinka (1804 - 1857)

2011-08-06T02:15:00.012+03:00

Mihail Ivanovici Glinka found on Classic

Aivazovsky şi marea...

2011-08-06T01:36:00.047+03:00

"În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri (…) vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin si însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine."

Ernest Hemingway, Bătrânul şi marea

"În tonuri de albastru ultramarin până la nuanţe pale de verde, sub lumina diafană a lunii sau în soarele arzător, agitată sau lină, cu nuanţe translucide sau încărcată şi întunecoasă, simplă prin însăşi profunzimea ei, constantă prin unduirea-i neîncetată, înger şi demon totodată, implacabilă, mândră şi eternă - astfel ne apare marea în tablourile lui Aivazovsky.
Născut pe malul Mării Negre, în Crimeea, la Feodosia, Ivan Konstantinovici Aivazovsky nu va fi fost primul care să se lase prins de mrejele sărate, dar va fi fost Întâiul care să-i fi zugrăvit adevărul, împletind cu măiestrie realismul dus până la naturalism cu romantismul veşnicului îndrăgostit. La început desenând în cărbune pe pereţii albi ai caselor din oraşul natal, studiind apoi la liceul din Simferopol şi, mai târziu, la Academia de Arte Frumoase din St. Petersburg, Aivazovsky devine un maestru prin excelenţă al peisajelor marine, una dintre cele mai elocvente mărturii constând în elogiul versificat pe care i-l dedică însuşi J.M.W. Turner după ce admiră Golful Napoli într-o noapte cu lună:
In this your picture/I se the moon, all gold and silver,/Reflected in the sea below…/And on the surface of the see/ There plays a breeze which leaves a trail/ Of trembling ripples, like a shower/ Of fiery sparks or else the gleaming headdress/ Of a mighty king!/ Forgive me if I err, great artist,/ Your picture has entranced me so,/ Reality and art are one,/ And I am all amazement./ So noble,/ powerful is the art/ That only genius could inspire!
Apa, unul din cele patru elemente fundamentale ale universului alături de pământ, foc şi aer, a fost iubită (e.g. grecii) şi temută deopotrivă (romanii) încă din cele mai vechi timpuri, fiind considerată o fiinţă vie, cu suflet şi voinţă proprie, chiar zeitate cu puteri depline asupra fiinţei omeneşti, căci "nimic nu are pentru noi vreo semnificaţie dacă nu-i expresia unui Eu. Personificăm.
Apa e şi ea o fiinţă proteică, suspinând şi făcând confesii compuse din numele Spiritului universal" (Călinescu, 1974, pg. 86).
Ipostazele în care Aivazovsky surpinde apa mării - când calmă şi liniştită, aşa cum sugerează zborul lin al pescăruşilor sau imaginarele orizontale şi verticale, cu nuanţe calde şi treceri subtile de la eternul albastru către auriul strălucitor al soarelui, când învolburată şi neliniştită, cu talazuri impunătoare şi reci, catarge frânte în linii de fugă ameţitoare şi trupuri umane care se zbat să supravieţuiască - sunt variate şi tototdată fireşti, în ciuda unei aparente monotonii a tematicii. Am putea spune că face o monografie pictată a mării: în momente diferite ale zilei, într-un anotimp sau altul, de la ţărmul mediteraneean până la cercul polar, populată de vase cu velele ridicate în bătaia vântului, prinse de furtună sau naufragiate.
Şi totuşi, nu copiază după natură. O observă, şi-o imaginează şi uneori pictează din memorie, punând-o întotdeauna în legătură cu toate celelalte elemente, rezultând astfel acea veridicitate a imaginilor create, caracterul translucid al apei, filtrarea razelor de lumină şi materialitatea a tot ceea ce intră în compoziţiile sale. "Mişcarea elementelor nu poate fi captată de pensulă direct - este imposibil să pictezi fulgerul, o pală de vânt sau spargerea unui val direct din natură. Pentru asta, artistul trebuie să şi le aducă aminte…" (Aivazovsky, apud Novouspensky, 1980, pg. 10 - trad. n.).
***
"(…) multiplul fenomenal e reductibil, printr-un proces continuu de metamorfoză, la elementele care, şi ele, sunt comunicante. Aşa, evaporându-se, se preface în aer, acesta se aprinde şi fulgeră, reziduul combustiunii se scutură în jos în chip de cenuşă, devenind pământ. Lichidele inflamabile produc asupra noastră cea mai puternică impresie, amintind rudenia aparent antagonică dintre apă şi foc. Spectacolul dramatic prin excelenţă este incendiul unei corăbii în plină mare." (Călinescu, 1974, pg. 85).
Devenind ataşat al Cartierului General Naval în 1844, Aivazovsky însoţeşte de multe ori flota rusă în expediţii, vizitând Turcia, Grecia, Egiptul şi America (dar călătoreşte şi în Germania, Olanda şi Italia), transpunând numeroase bătălii istorice purtate pe marea atât de dragă lui. În opera sa, găsim exemple nenumărate de lupte navale, lipsite de clişeele obişnuite, fiecare cu propria individualitate narativă, jocul de lumini accentuând dramatismul subiectului abordat: Bătălia din canalul Chios, Explozia navei turceşti, Bătălia de la Chesme, Bătălia de la Sinope şi aşa mai departe. Deşi cadru constant, marea nu mai este, în majoritatea cazurilor, decât un simplu martor tăcut al zbuciumului fiinţei umane pentru supremaţie. Flăcările oglindite de apă se înalţă către norii învolburaţi, împletindu-se în unduiri sălbatice cu densele coloane de fum înecăcios, întinzându-se hulpav, asemeni unor gheare perfide şi rapace.

O importanţă deosebită în opera lui Aivazovsky o are lumina, cu caracterul ei divin prezent în cultura armeană (ca şi în multe altele), căreia Aivazovsky îi aparţine prin filiaţie. Lumina este cea care, filtrată de undele mării, îi accentuează învolburarea furioasă a talazurilor nimicitoare şi vrăjmaşe sau alunecarea lină a unui perpetuum mobile; prin lumină, aerul capătă valenţe izbăvitoare sau ucigătoare; şi prin lumină ne arată scurte sclipiri ale hăurilor devoratoare. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi Haos - Crearea lumii, operă plină de simbolism biblic, măiestrit executată: acele valuri care se deschid în faţa luminii precum în faţa toiagului lui Moise pentru a lăsa drum liber poporului lui Israel; umbra întunecată, antropomorfă, a norilor, din spatele căreia ţâşneşte un nimb orbitor de lumină albă, extraordinar de bine conturată sub forma unui înger sau poate a lui Dumnezeu însuşi. Ceea ce poate apărea la început o compoziţie oarecum "naivă", păstrează însă remarcabila tehnică prin care poate fi simţită substanţa norilor şi consistenţa apei, doar lumina căpătând o formă aproape palpabilă pentru a sublinia caracterul ei divin. În acest tablou, prin alegoria umbrei copleşitoare care învăluie totul şi forţa luminoasă ce dezvăluie Calea, se poate observa combinaţia maiestuoasă de care vorbeam la început, dintre realismul execuţiei şi accentele romantice sub ale căror auspicii s-a născut Aivazovsky şi la care nu a renunţat de-a lungul întregii sale vieţi.
***
Este iluzoriu să ne imaginăm că în numai câteva pagini am putea prezenta, fie şi în linii generale, moştenirea impresionantă - atât de simplă în aparenţă şi totuşi atât de complexă la o privire mai atentă - pe care Aivazovsky a lăsat-o în urma sa (aproximativ 6.000 de tablouri). Nu ne rămâne decât să încercăm să înţelegem măcar o parte din infinita semnificaţie a operei ce ne-a fost oferită spre încântarea privirii şi a sufletului.
De ce Aivazovsky şi marea? Pentru că, asemeni lui Hemingway mai târziu, Aivazovsky a intuit în om puterea de a supravieţui, mereu luptând să-şi depăşească limitele "conflictul cu natura potrivnică" luând "dimensiuni de tragedie antică" (Grigorescu, 1977, pg. 532); pentru că a văzut omul ca pe un învingător chiar şi atunci când, în aparenţă, a fost învins - o mână încleştată pe catargul înghiţit de muntele de apă… Compoziţiile deschise, povestind dincolo de îngrădirea prozaică a ramei, amintesc de dragostea lui de libertate şi de transcendere într-o nouă dimensiune. Naufragiile, vasele eşuate, epavele cu carene goale şi vele sfâşiate duc cu gândul la viaţa de după moarte fie şi prin simpla mărturie a existenţei trecute. Sunt dovezi palpabile ale acelui Dincolo.
De ce Aivazovsky? Pentru măiestria antagonismului care se topeşte în complementaritatea întregului, zugrăvind marea aşa cum e, cu bune şi cu rele, ca pe o prinţesă răsfăţată şi capricioasă la a cărei vrere se află întreaga suflare ce se-ncumetă a-i călca hotarul, dar şi ca pe o zeiţă care, pe de o parte, îşi răsfaţă supuşii cu daruri divine, iar pe de alta îşi cere implacabil tributul de vieţi omeneşti.
De ce Aivazovsky? Pentru că oferă imaginea atotcuprinzătoare a mării, atât cât o poate omul pătrunde. A iubit marea cu toată forţa geniului său, iară de nu ar fi iubit-o, poate că ar fi fost doar un pictor talentat de marine."

Izvor: Aivazovsky şi marea de Ilinca Halichias, Revista ArtOut

Misterul din Efes...

2011-08-05T14:59:00.065+03:00

"Unul dintre marile mistere care au traversat secolele a fost acela unde si cum a trăit Fecioara Maria după Înălţarea Lui Iisus Hristos? Tot ce se ştia era că a plecat împreună cu Ioan, mai precis au fugit din Ierusalim spre munţi, după ce regele Agrippa a ordonat urmărirea apostolilor. Fratele lui Ioan a fost ucis, iar Petre prins si aruncat în închisoare. Respectând ultima dorinţă a Lui Iisus Hristos, care răstignit pe cruce i-a spus mamei Sale, arătându-l pe Ioan: "Femeie, priveşte-ţi fiul", Ioan a luat-o în grija sa pe Fecioara Maria. Mergând spre Sud, au ajuns în Efes. Aici, pe vârful muntelui, la mile depărtare de orice aşezare omenească, cei doi si-au construit o casă din piatră, în care Fecioara si-a petrecut ultimii ani ai vieţii. Despre toate acestea se spunea că erau simple supoziţii, nimeni neştiind exact locul în care Fecioara Maria îşi făcuse locuinţa. Erau poveşti trecute din gură în gură, din generaţie în generaţie. Mulţi, de-a lungul secolelor, au căutat această construcţie, negăsind practic nimic.

Felul în care a fost descoperit aşezământul pare cel puţin straniu. În secolul al XVIII-lea, o preoteasă visează într-o noapte exact locul si drumul pe care se poate ajunge acolo. Nu are curajul să se ducă, dar îl descrie într-o scriere rămasă până azi. Zece ani mai târziu, sora Maria de Mandat-Crancey, din Izmir, găseşte aceste scrieri. Si, iată cum, abia în jurul anului 1800, păşeşte pentru prima oară o fiinţă omenească în locul în care a stat Sfânta Fecioară. Din acel moment, la acel loc sacru, vin în pelerinaj toţi creştinii lumii.
Pornind din Efes, astăzi oraş al Turciei, urci pe serpentine nenumărate până spre vârful muntelui, unde, ascunsă total vederii, în plină pădure este durată aşezarea din piatră numită Meryem Ana Evi. O linişte atotputernică te înconjoară si te face să simţi, permanent, prezenţa unei puteri divine. Ca toţi ceilalţi, am păşit cu gânduri curate în locuinţă. Semănând cu o cupolă monahală, este lipsită de orice confort. Cea mai mare încăpere este de fapt altarul, unde într-o nişă creştinii au aşezat statuia Sfintei Fecioare. Aici ard veşnic lumânări si sunt depuse zilnic flori. Se spune că poţi să-ţi pui o dorinţă si dacă este creştinească ţi se va îndeplini. În stânga si în dreapta acestei încăperi, sunt două încăperi mai mici, una părând că ar fi fost dormitorul, cealaltă, cămară si eventual bucătărie. Ieşind în lumina soarelui, nu poţi să nu te minunezi cum de doi oameni au putut zidi o locuinţă atât de durabilă numai din piatră si cum de a putut trăi în singurătate Fecioara Maria? Am privit în sus, spre măslini, si m-am întrebat: oare, de câte ori nu au fost singura hrană si singurii tovarăşi de suferinţă ai Fecioarei Maria? Un loc unic în lume care, pus alături de Bethleem, Nazareth si Ierusalim nu poate fi uitat."

Izvor: Delia Simona Costea, Revista Femeia

Francesco Cavalli - The Sacred Music Legacy found on Classic

Câteva notiţe istorice asupra naturei poamelor noastre...

2011-08-01T18:20:00.019+03:00

"Nu poate cineva să determine patria poamelor şi a perilor. Opiniunea generală este că, poamele noastre provin din Armenia; însă e probabil că naintea timpurilor istorice au crescut poame sălbatice şi în partea meridională a Europei, pe când poamele nobile prin cultură au venit la Europa din orient prin intervenirea Elenilor şi a Romanilor. Dar în tot orientul, Asia Mică a fost ţara unde cultura poamelor era foarte naintată. Chiar din timpul lui Moise se găsesc legi şi ordine, care au drept scop, cultura poamelor. Din poamele noastre găsim în Biblie pomenind de meri şi de gutui. Profetul Ioel (1, 12) zice: "Meri, rodii şi curmali s'au uscat pe câmp". Şi Solomon în sentinţele sale zice: "O vorbă vorbită la timpul ei, seamănă cu mărul de aur (gutuia) în vase de argint". Căci în Asia Mică gutuile ajung la o frumuseţe admirabilă. Dar şi la Eleni, cultura poamelor era în floarea ei foarte de timpuriu. Între arborii care Homer îi numeşte din grădina lui Laertos, se găsesc meri, peri şi gutui. Legile lui Draco în Atena vorbesc despre cultura poamelor. Operaţiunea altoirei poamelor este atribuită lui Eumolpus. Insula Tasos era în antichitate vestită pentru perele ei cele gustoase. O naintare mare a primit cultura poamelor în Elada, după expediţiunea lui Alexandru cel mare în Asia. Dar dintre toate poamele, gutuia era cea mai stimată. Ea a jucat un rol mare în poezia orientală şi în mitologia Elenă. Gutuia era privită ca simbolul amorului, dar şi ca poama discordiei (de ceartă) lui Eris. Numele grecesc pentru gutuie adică Cydonia, provine din oraşul Kidon unde cultura gutuilor a început a se urma în Elada.
E ştiut că Romanii erau mult amatori de grădini şi că au cultivat cu mare zel toate felurile de poame, mai cu seamă de când au îmbogăţit grădinile lor cu felurimi de poame nobile care au adus la Europa din Asia Mică. Aşa vorbeşte Pliniu de 41 feluri de peri, 36 feluri de meri şi 6 feluri de gutui. Perii erau la Romani (ca şi acum în Italia) mai stimaţi decât merii. Dar gutuii îi puneau Romanii nobili în casele lor pentru odoarea lor plăcută (tot ca şi acum în Italia) sau că le puneau pe capitele divinităţilor lor drept veneraţiune.
Dar şi Germanii vechi aveau deja în timpul lui Tacit grădini de poame şi poamele formau un articol important în mâncarea lor de toate zilele. Dar ei cunoşteau numai puţine feluri de meri ordinari care n'au putut fi egali cu merii cultivaţi din Italia, de aceea Romanii numeau merii din Germania: meri sălbatici (Poma agrestia). În timpul lui Carol cel mare, s'au găsit în Germania şi Franţa felurimi de poame cultivate şi chiar Împăratul Carol era un amator de poame şi a introdus în Franţa şi Germania poame nobile din Italia şi Spania. El a ordonat ce fel de poame să se puie în grădinile sale imperiale care încongiura palaturile lui; între aceste poame figurau mai cu seamă peri şi meri. În toţi anii trebuia ca îngrijitorii grădinilor sale să'i trimiţă o listă de toate poamele care se cultivau acolo. Carol a ordonat de s'a preparat din zeama de pere şi de mere un fel de vin (cider) care a avut onoarea a figura şi la masa imperială. Mai pe urmă găsim şi alţi Împăraţi Germani urmând exemplul lui Carol cel mare în raportul iubirei de poame şi de cultura lor. Frederic I a ordonat ca, când strică cineva un pom, să plătească stăpânului lui venitul lui de zece ani; dar în secolul al XIII-lea, fapta de stricăciunea arborilor era privită ca o crimă mare încât legea ordona să se taie mâinile la un asemenea om. O altă lege ordona ca, când se însoară cineva, să sădească doi arbori de poame, parcă vrând ca împreună cu înmulţirea oamenilor, să se înmulţească şi arborii de poame.
O mulţime de poame şi de peri nobili care există acum mai în toată Europa, provine din Franţa adică din grădina de Montreuil şi Carthause unde Ludovic XIV a ordonat de s'a cultivat felurimi de poame nobile. Grădinarii cei mai vestiţi care au figurat acolo, erau Duhamel şi Girardot care au şi publicat diferite opuri ştiinţifice asupra poamelor. Spre exemplu Duhamel vorbeşte de 150 speţe de peri şi meri. Iată că timpul lui Ludovic XIV a îmbogăţit nu numai bibliotece cu suave flori de poezie, ci şi mesile oamenilor cu poame dulci. Acum în Anglia, Germania şi Franţa cultura poamelor a ajuns la cel mai mare grad de perfecţiune. Se cunosc acum sute de speţe de peri, de meri ş.c.l. Mărimea acestor poame este extraordinară şi gustul lor delicios. Mâncând d'o asemenea poame poate să înţeleagă cineva cum moş Adam n'a rezistat d'a mânca o poamă din Paradis, măcar că a ştiut ce pedeapsă mare îl amerinţa."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Măria Sa Puiul Pădurii de Mihail Sadoveanu

2011-07-23T12:06:00.034+03:00

Măria Sa Puiul Pădurii de Mihail Sadoveanu found on Classic

Agava şi Aloe - A doua parte: ALOE

2011-07-23T11:33:00.036+03:00

"Aloes (Aloe perfoliata) este sora Agavei şi de multe ori au greşit între amândouă. Dar patria acestor două plante este foarte diferită; pe când Agava creşte în America meridională, adevarata Aloe creşte în India orientală şi Africa; mai cu seamă este vestită aceea ce creşte pe insula Socotara de aceea este şi numirea ei Aloe Soccotrina.
Caracterele botanice ale acestei plante sunt: corola ei are o gură stând drept în sus, staminele sunt lipite pe fundul florii; florile stau pe un picioruş (peduncul) mic şi când înfloresc s'înclină în jos. Florile adevăratei Aloe, sunt roşii. Dar caracterul cel mai important al acestei plante care i-a dat şi reputaţiunea vestită ei, este că apăsând sau fierbând foile acestei plante, dă o materie ca răşina numită Aloe care este una din remediile cele mai preţioase, cu care providenţa a înzestrat regnul vegetal pentru folosul omului.
Sunt în comerţ multe speţe de Aloe adică Aloe Hepatica (este întrebuinţată în Anglia); Aloe lucida (este întrebuinţată în Germania) dar cea mai bună specie este Aloe Soccotrina care este transparentă şi roşu oacheşă, având o odoare plăcută de balsam.
Cel d'intâi caracter medical al Aloei este forţa sa purgativă (de curăţenie); este un purgativ din cele mai drastice (energice) şi tare, însă produce o aprindere în corp, mai cu seamă în intestine (maţe), de aceea trebuie o mare băgare de seamă la darea acestui remediu eroic şi trebuie întrebuinţat numai la indivizi care au "o burtă leneşă", parcă toată partea de jos a corpului lor fiind paralizată precum îl vedem la oameni care pătimesc de trânşi, sau la oameni foarte graşi flegmatici, atunci nişte câtime de Aloe dată în hapuri (fiindcă este foarte amară) produce efecte mari. Vestite hapurile lui Morison care au fost şi sunt o mare curăţenie, nu numai pentru stomacile oamenilor, ci şi pentru pungele lor; aceste hapuri, zicem, sunt datoare pentru efectul lor, acestei plante Aloe care intră în compoziţiunea hapurilor. În genere era Aloe, ca sa zicem aşa marele cal de bătaie în mâinile şarlatanilor în medicină. Cei de peste Dunăre care umblă cu cutii de doctorie pe spinare strigând: "calos iatros" fac "minune" cu sacas-sabur (Aloe) căci sacas-sabur are şi o altă calitate curioasă: adică când o fată a făcut vr'o greşala şi greşala începe a fi prea vizibilă, prea ţinută chiar subt Malakov (care parcă este inventat pentru daldeaste întâmplări urâte), la acest caz zicem, buna Aloe şterge curând toate efectele greşelei tinereţei şi "boala cu ochi" închide ochii pentru totdauna. Într'adevăr, asta este o crimă şi pedepsită în ţările civilizate cu câţiva ani de închisoare, dar când o tânără varsă lacrime rugând ca s'o scape de ruşine şi amantul ei varsă o ploaie de aur, un "calos-iatros" abia poate să reziste; deşi produce cu lucrarea lui nemorală, nu numai moartea unei fiinţe omeneşti vii dar chiar şi prăpădirea şi ruina Maicei, care este expusă la o Hemoragie de moarte apoi şi la aprinderea altor organe sexuale care căzneşte o asemenea persoană nenorocită mai pentru toată viaţa şi îi dă drept unui moment de plăcere, o lungă existenţă plină de durere.
Iată ce este această Aloe, a cărei figură se arată alăturat într'un mod aşa de nevinovat."
Izvor - Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Cutiuţa muzicală...

2011-07-23T01:04:00.019+03:00

Agava şi Aloe - Prima parte: AGAVA

2011-07-23T00:31:00.036+03:00

"Aceste două plante născute în sudul Americei între care de multe ori s-a făcut o confuziune, sunt foarte remarcabile în multe rapoarte.
I. Planta Agava (Agava Americana) este d'o deosebită frumuseţe. Ea se numeşte în limba bulgară "Aloe" şi este cultivată în grădinile segniorilor mari în Europa, pentru deosebitele sale caractere interesante. Căci o Agavă este, ca să zicem aşa, un Antic. Când strămoşul a sădit o Agavă, poate că tocmai în zilele strănepotului, ea va începe a înflori; căci trec şaizeci, şaptezeci şi chiar o sută de ani până când o Agavă începe a înflori. Când se uită cineva la o Agavă de vârsta de 60 sau 70 de ani, o găseşte parcă un cerc sau o coroană de flori gigantice de mărime de 5 până la 7 picioare, de grosimea unei scânduri groase şi d'o formă extraordinară. Aceste foi ies drept din pământ, întocmai ca frunzele păpădiei. Oamenii au obiceiul de sapă numele lor pe foile Agavei şi câte odată o asemenea foaie poate servi ca un Almanah istoric păstrând numele oamenilor care au murit de mult. În astfel de stare rămâne Agava un semisecol şi chiar un secol şi sunt mulţi din proprietarii Agavelor care nu s'au vrednicit a trăi până a vedea cum o agavă înfloreşte. De aceea când o agavă începe a înflori, este o zi de sărbătoare în Mexic şi în alte ţări ale sudului Americei unde cresc Agave.
Semnele că o Agavă va să înflorească sunt că, în mijlocul coroanei foilor, unde la toate celelalte plante există un trunchi care lipseşte aici, acolo se suie acum ca un trunchiuleţ subţire care din zi în zi creşte mai iute, apoi iuţeala creşterii sale este atât de mare încât în timp de 8 zile, trunchiuleţul a ajuns de multe ori la o mărime de 30 si 40 picioare adică la mărimea unei case de două caturi şi grosimea lui are asemenea un picior în diametru. Tot acest trunchiuleţ, ce se numeşte "Ampa" (Hampe) este acoperit cu nişte foiţe mici în forma unei lance, apoi pe vârful său poartă un spic de flori care cuprinde mii de flori. S'au numărat până la 4000 flori într'un asemenea spic sau ciorchine. Peste câteva zile, mai des într'o noapte, s'aude un zgomot mare cu zbucnitură ca a unui tun; acesta este cauzat prin deschiderea buboacelor acestor mii de flori, atunci floarea se dezvoltă, face fructe şi seminţe, pe urmă planta se veştejeşte; căci Agava înfloreşte numai o dată în viaţa ei şi într'adevăr ar fi prea mult pentru o plantă care cere un timp d'un secol aproape, pentru o singură înflorire, ca să se bucure încă de mai multe înfloriri. Dar din rădăcina plantei moarte, se suie o altă plantă nouă.
Speţa cea mai comună de Agavă care se găseşte în grădinile Europei, este speţa numită Agava Americană care a fost introdusă în Europa în anul 1561 din sudul Americei. În Italia şi sudul Elveţiei a reuşit bine dar în nordul Africei şi în Sicilia se află în stare sălbatică.
În America moaie foile cele groase ale acestei plante şi scot dintr'însele nişte fire groase din care fac ştranguri, aţe, rogojini ş.c.l. Dar Mexicanii antici au întrebuinţat aceste fire din care au făcut ca un fel de hârtie de scris.
Este în Mexic o altă speţă de Agavă (A. Mexicana) care dă zahăr, adică după ce a ajuns la o vârstă de 1 1/2 ani, rup foile subţiri dinăuntrul plantei; atunci iese din plantă o zeamă dulce care, după ce s'a fiert şi răcit, dă un fel de zahăr foarte plăcut. Dar amestecând acest zahăr cu apă şi expuindu'l la o căldură potrivită în timp de 4 - 5 zile, începe să fiarbă ca vinul sau berea în pivniţă şi dă o băutură foarte spirtoasă numită "Pulque" care este foarte în favor la Indieni, încă mai în favor decât "Ţuica" la unii prieteni de cârciumă la noi.
În articolul viitor vom vorbi despre a doua plantă cu care s'a confundat planta Agavă, adică de planta Aloe."
Izvor - Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Divanul persian de Mihail Sadoveanu

2011-07-21T16:28:00.025+03:00

Divanul persian de Mihail Sadoveanu (ep.1 - 4) found on Classic

Divanul persian de Mihail Sadoveanu (ep.5 - 8) found on Classic

Cântec pentru o floare de Otar Iosseliani (1959)

2011-07-18T20:22:00.028+03:00

Cântec pentru o floare de Otar Iosseliani (1959) from vgeoi on Vimeo.

Pasărea liră...

2011-07-14T20:50:00.057+03:00

"Toată natura este plină de armonie. O armonie divină muzicală, a pus creatorul în gura păsărilor. Privighetoarea are în gura ei instrumentul admirabil prin care scoate cântecele ei melodioase şi suave; alte păsări sunt d'o frumuseţe admirabilă prin colorile strălucite şi armonioase cu care Natura a acoperit corpul lor.

Dar paserea Liră este remarcabilă, nu prin cântecul ei melodios, nici prin frumuseţea colorii penelor, nici prin deosebita făptură a corpului, ci numai prin coada ei.
Să nu se mire cineva că o pasăre să fie frumoasă şi distinsă numai prin coadă; căci şi Păunul este remarcabil prin coada sa. Dar coada paserei Liră este d'o făptură cu totul extraordinară; căci înfăţişează forma unui instrument muzical şi foarte armonios numit Liră (precum arată alăturata figură). Această coadă e compusă de pene ordinare ca la celelalte paseri, însă e înconjurată de pene mari şi curbate astfel încât prezintă forma unei lire muzicale; adică al instrumentului celui mai plăcut în formă şi celui mai melodios în sunetele muzicale care le scoate, încât poeţii au luat-o drept simbol pentru poezia cea mai delicată, cea mai simţitoare şi cea mai armonioasă (poezia lirică).
Iată că la această pasăre s-a întâmplat un ceva, care se întâmplă deseori şi la oameni: căci unii oameni joacă în lume un rol pentru capul lor, alţii pentru gură, alţii pentru inimă iar alţii pentru coada lor. În China, rangurile bărbaţilor, mai cu seamă Mandarinilor (amploiaţilor Statului) se deosebesc nu după uniformă ci după mărimea coadelor de păr, care poartă pe cap.
Acolo coada este un "cin" al Statului, un semn de domnie. Apoi, şi în Europa coada este sceptrul domniei dar nu la bărbaţi ci la sexul cel frumos. Câte inimi nu răneşte şi nu supune o coadă frumoasă pe capul unei dame! Dar despre aceasta, noi ştim a vorbi mult mai puţin decât frizerii noştri care, dacă ar voi, ar putea să scrie biblioteci întregi "despre domnia coadelor în lumea modernă".

Izvor - Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Gustul de cireșe amare...

2011-07-14T16:49:00.037+03:00

Gustul de cirese amare... | Online Karaoke

Poveşti, povestiri, amintiri...

2011-07-07T13:19:00.038+03:00

Poveşti, povestiri, amintiri... melodii hawaiene... by vgeoi

"Când îmi porunceşti să cânt" de Rabindranath Tagore

2011-07-06T21:35:00.043+03:00

"Când îmi porunceşti să cânt,
mă semeţesc de trufie;
dar privesc spre faţa Ta
şi lacrimile-mi umplu ochii.
Tot ce-i aspru şi urât în viaţa mea
se preface-n armonie
şi veneraţia mea îşi întinde aripile
ca o pasăre bucuroasă în zboru-i pe mare.
Ştiu că îţi place cântecul meu.
Ştiu că, drept cântăreţ, am învoire-n faţa Ta.
Cântul meu înaripat ajunge la Picioarele Tale
pe care nu mai nădăjduiam să le ating.
Îmbătată de această bucurie de-a cânta,
îmi pierd firea şi Te numesc prieten,
pe Tine, Dumnezeul meu!"

Muzica indiană de invocarea păcii interioare şi a divinităţii found on Classic

Mihai Eminescu - Lumea ca teatru

2011-06-21T22:16:00.048+03:00

"Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nenţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile."

Mihai Eminescu - Lumea ca teatru

Fânul vanilat... delectarea cailor nobili...

2011-04-01T09:31:00.230+03:00

Vanilia... ca poeţii între oameni

"Ce este această plantă admirabilă care răsare drept în sus în pădurile lumii noi, în această pădure unde n-a călcat picior de om, plină de-o majestate superbă? Ce este această plantă debilă care se suie lângă aceşti arbori, din ramuri în ramuri înconjurându-i, parcă strângându-i cu foile sale cărnoase şi lucitoare? Ce este această plantă care are o floare parcă e de porţelan, fructe ca tecile de fasole, însă care răspândesc o odoare aşa de plăcută şi suavă? Această plantă nu e altceva nimic decât Vanilia, care delectează gustul nostru când bem o ceaşcă de ciocolată delicioasă, sau când mâncăm îngheţată de Vanilie.
Sunt în regnul vegetal nişte plante, care seamănă cu poeţii între oameni; întocmai ca poetul este în lume spre a ne înfrumuseţa viaţa, însă nu poate să se ţie pe picioarele sale proprii şi ar muri de foame dacă n-ar fi sprijiniţi prin alţii, fiinţe mai pozitive, prin urmare şi mai robuste; aşa există şi în regnul vegetal nişte plante foarte frumoase, foarte delicate, răspândind o odoare delicioasă, dar nu hrănesc pe nimeni, nici pe sineşi şi sunt aşa de delicate încât nu poate să se ţie singure şi sunt silite să se sprijinească asupra altor plante mai prozaice, dar mai pozitive, mai solide şi mai puternice.
Vanilia este o asemenea plantă. Dar este un lucru curios. În aceste păduri eterne ale Americii, multe secole până n-a ajuns acolo omul cu lăcomia sa, Vanilia era căutată pentru odoarea sa plăcută de către păsările acestor păduri care mâncau cu lăcomie fructele vaniliei şi de către maimuţele de acolo care căutau cu cea mai mare aviditate teaca vaniliei. Iată şi animalele au câteodată un gust bun.
America produce 11 specii de Vanilie; toate sunt aromatice; dar mai preţuită decât toate este specia Vanilla planifonia. Până acum nu se ştie dacă continentul Americii adică Mexicul, sau dacă insulele Indiei Occidentale sunt patria acestei plante preţioase. Pentru adevărata vanilie (nu pentru cea neadevărată numită Vanillon), locurile cele mai importante pentru cultura lor sunt oraşele Ojaco şi Veracruz. Dar rar se găseşte o plantă aşa de delicată şi de nobilă care cere atât de puţine osteneli şi cost pentru cultura ei; e destul să ia cineva o ramură de Vanilie, şi s-o puie lângă un arbore de piper, îndată prinde rădăcină, creşte, şi peste puţin s-a făcut atât de mare încât se suie până la vârful acestui arbore. E remarcabil că cultura Vaniliei e în mâna Indienilor sălbatici. Orice bucată de Vanilie pe care damele noastre o gustă în ciocolată, îngheţată sau ceai, toate au trecut prin mâinile Indienilor cu faţa roşie ca arama şi cu pielea goală.
Vanilia, iar ca poetul, este amatorul luminii; cea dintâi grijă care cere cultura ei este, de-a depărta toată umbra întunecoasă de pe dânsa. Cu toate acestea nu putem tăgădui că Vanilia cu toată frumuseţea şi luxul ei, ocupă în istoria umanităţii o poziţiune mult mai inferioară decât un fir de trifoi şi de grâu; căci Vanilia îndatorează pe oameni să rămâie în păduri, pe când trifoiul, grâul au silit pe oameni să iasă din păduri, să cultive pământul şi să formeze societăţi civilizate.
Când teaca s-a cules, atunci trebuie uscată ca să nu se strice şi pe urmă o leagă în legături, câte 50 bucăţi într-o legătură şi o trimit în comerţ.
Este curios a vedea că chiar la Vanilie se adeverează proverbul "Nemo profeta in patria" acasă unde e născut, chiar profetul nu e stimat; asemenea şi vanilia care este la noi o aromă foarte căutată, în sudul Americii şi Asiei, patria sa, nu e întrebuinţată la nimic; nimenea nu cutează acolo d-a gusta Vanilia; asta nu e de mirare. Puterea aprinzătoare a Vaniliei, facultatea ei de a aprinde dorinţele amorului, o face periculoasă pentru oameni în climele foarte călduroase, într-o ţară unde creşte din pământ piperul şi parcă toate pasiunile violente; acolo Vanilia nu poate să facă nici un bine şi chiar în climele noastre temperate, trebuie să întrebuinţeze cineva Vanilia cu mare pază şi când cineva voeşte a păzi regulile dietetice, să n-o mănânce nicidecum.
Chimia modernă care a găsit principiul odorant cuprins în Vanilie şi care îi dă această odoare plăcută, a arătat că acest principiu odorant există şi în alte obiecte şi de care omul n-are cea mai mică bănuială că există acolo. Se ştie acum că acest principiu odorant e cuprins şi în urina (udul) vacilor. Iată un experiment curios. Să ia cineva ceva ud de vacă, să-l puie într-o sticlă mică de ceasornic şi să toarne pe dânsul acid muriatic (un fel de apă tare) atunci udul din sticlă se va schimba în picături de poftă de mâncare (picăturile lui Hoffman) dar turnând ăst fluid pe o altă sticlă de ceasornic şi lăsând fluidul să se evaporeze, atunci o să iasă acid benzoic, adică principiul odorant cuprins în Vanilie şi udul va răspândi odoarea vaniliei. Iată scamatoriile miraculoase ale Naturii care le poate face un chimist în zilele noastre.
Dar odoare plăcută asemănătoare cu aceea a Vaniliei care ne dă fânul proaspăt, provine din multe plante, mai cu seamă dintr-o iarbă numită iarba de vanilie (Antroxantul odorantum) care creşte pe câmp şi se amestecă în fân şi îi dă acest miros plăcut. Iată că nu numai noi în saloane şi în cofetării, mâncăm vanilie, ci şi caii noştri în grajd se delectează de acest nutriment, aromatic şi odorant."

Izvor - Isis sau Natura Jurnal Pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte de Doctor Iulius Barasch, Anul 1858

Micuţii mei frumoşi, Rex şi Tom (varianta color)

2010-12-13T17:57:00.023+02:00

Rex şi Tom, prietenii mei dragi (In memoriam)

2010-12-13T12:40:00.033+02:00

Cartea Ştiinţei Muzicii de Dimitrie Cantemir-Formaţia Hesperion XXI condusă de Jordi Savall

2010-12-03T12:52:00.068+02:00

Ascultaţi aici CD-ul. Audiţie plăcută!
"Ascultăm un disc cu totul special, ieşit din tiparele muzicii clasice pe care o ascultăm de obicei. Discul, lansat în 27 octombrie 2009, a fost înregistrat de celebra formaţie Hesperion XXI, condusă de Jordi Savall. Iar ceea ce veţi asculta este un anumit tip de muzică clasică.

Care este legătura dintre muzică clasică, Savall şi un nume românesc? Răspunsul este: Dimitrie Cantemir, autorul, printre altele, al unei culegeri de muzică clasică turcă – Cartea Ştiinţei Muzicii, înregistrată de Jordi Savall şi formaţia sa, alături de invitaţii lor, muzicieni la instrumente tradiţionale provenind din Turcia, Armenia, Israel, Maroc şi Grecia.

Toţi români ştiu de la şcoală că Dimitrie Cantemir a fost unul dintre domnitorii Moldovei. A trăit între 1673 şi 1723 şi a condus Moldova pentru scurte perioade, în două rânduri. Şi-a petrecut 17 ani din viaţă la Istanbul, de când avea 15 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă. Însă ca domn al Moldovei, a orientat politica ţării împotriva Imperiului otoman, ca aliat al Rusiei, ţara unde de altfel s-a şi stins din viaţă, în exil.

Adevărat spirit enciclopedic, Dimitrie Cantemir este unul dintre primii mari cărturari români, studiile sale extrem de pertinente fiind realizate în zona filosofiei, literaturii, istoriei şi, paradoxal, poate muzicii.

„Cartea Ştiinţei Muzicii”, scrisă de Dimitrie Cantemir în perioada când a locuit la Istanbul, este de fapt unul dintre primele, dacă nu chiar primul document muzicologic original important din istoria muzicii.

Conţine 355 de compoziţii, dintre care 9 îi aparţin chiar lui Cantemir, într-o notaţie inventată chiar de cărturarul român şi este o oglindă fidelă a stilului muzicii otomane din secolul al XVII-lea surprins în toată bogăţia şi rafinamentul său. Aşa realizăm că de fapt Istanbulul secolului al XVII-lea era un creuzet în care se amestecau felurite expresii muzicale, musulmane sau creştine, pentru a realiza un stil unic. De fapt, Istanbulul secolului al XVII-lea rămâne o continuare ideatică a spiritului Bizanţului, pe care otomanii îl cuceriseră în 1453. Şi nu trebuie să uităm că după cucerirea Bizanţului, Mahomed al II-lea a invitat vechile familii greceşti să revină în oraş, ceea ce s-a şi întâmplat, cartierul Fanar fiind un nucleu al creştinismului în cosmopolitul Istanbul.

În muzica pe care o veţi asculta, toate acestea transpar din sonorităţile muzicilor culese sau, unele chiar compuse de Dimitrie Cantemir. Pentru că în alt fel decât cultura occidentală şi muzica cântată la Istanbul are un rafinament la care noi românii cred că putem vibra în mod special, aşa cum a făcut-o şi Dimitrie Cantemir, care de altfel politic, a avut o cu totul altă orientare decât spre Poarta Otomană. Iar formaţia Hesperion XXI, condusă de Jordi Savall reuşeşte să surprindă în tuşe foarte vii specificul acestei muzici, restituindu-ne un original autentic, nu o reinterpretare în spirit occidental, şi în acelaşi timp foarte departe de reinterpretările autohtone ale muzicii orientale pe care încă le mai auzim la colţ de stradă şi ne poluează fonic existenţa.

De menţionat că, un rol important în munca de documentare ce a condus la realizarea acestui CD l-a avut şi românul Stefan Lemny, autor al unui tratat despre familia Cantemir, în prezent bibliotecar la Biblioteca Naţională a Franţei, autor şi al bookletului CD-ului."

Izvor: Radio România Muzical

Lacul de Mihai Eminescu

2010-06-16T16:53:00.014+03:00

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr."

Florea TUPA - Hora muzicutelor

2010-03-13T00:58:00.032+02:00