Pachelbel, Bach, Boccherini şi Tartini...

Pachelbel, Bach, Boccherini şi Tartini found on Classic

Flamingo...

"Eată o pasăre curioasă! Natura, în creaţiunile ei, a imitatu capriciile oamenilor, câte odată chiar cele mai extravagante. Sunt unii oameni comedianţi care umblă în uliţe pe picioroange, mai cu seamă în timpul carnavalului; pasărea Flamingo parcă este în toată viaţa ei un comediantu care umblă pe picioroange; astfel sunt picioarele ei, lungi şi subţiri întocmai ca cându ar fi picioroange. De aceea, toată înfăţişarea a acestei pasere este parcă o caricatură, o comedie.

Daru această pasăre are şi alte extravaganţe în modulu traiului său; căci când va să mănânce, răstoarnă piciorul şi îlu pune pe pământu, astfel că ciocul de susu vine atunci josu, şi celu de josu, susu. (Întocmai ca în comedie "în susu josu") şi aşa mănâncă. Daru cuibulu acestei pasere seamănă c'o căpăţână de zaharu foarte mare, d'o nălţime de 2 - 3 picioare, avându pe vârfu o groapă mică, unde punu 2 - 3 oaă şi peste acestu cuibu conicu şeade paserea călare cu picioarele sale lungi şi cloceşte oaăle.
Această pasăre noată prea bine în apă, căci între degetele loru au o peliţă întinsă întocmai ca raţe şi gâşte şi cându zboară, atunci observu obiceiulu următoru; adecă cându suntu puţine în număru, umblă într'o linie dreaptă daru în curmezişu şi cându sunt multe, formează zburându, unu felu de triunghiu, avându pe cea mai mare şi mai tare dintre acele în capulu loru ca conductorulu cetei.
Patriea loru este nordulu Africei, mai cu seamă Egiptulu, precumu şi locurile în ţările Kirghiziloru în Asia; însă iarna se vădu de multe ori şi pe insula Sardinia; Dar vara să rătăcescu câteodată până la ţărmurile meridionale ale Franţei şi chiar lângă Rinu, atunci au oamenii ocaziune a admira spectaculu curiosu alu unei pasări de mărimea unui granadiru îmbrăcatu în uniforma roşie, cu un gâtu d'o lungime extraordinară şi cu picioarele încă mai extraordinare; căci aripile sale sântu roşii ca trandafirii pe dinafară şi pe dinăuntru. Această coloare este asosită pe corpulu său împreună cu albu şi negru, va să zică această pasăre este îmbrăcată într'o tricoloare. Voiagiorii zicu: cându vede cineva pe câmpurile şeţe lângă Alexandria în Egiptu, o ceată de flaminge, poate să se înşele şi să se închipuiască că vede un regimentu de granadiri englezi în uniformă roşie; căci coloarea roşie să vede de departe mai tare decâtu celelalte.
Eată că natura a înfăţişatu ochilor noştrii, într'o singură pasăre, spectaculu unui granadiru şi a unui comediantu; însă a unui granadiru care nu omoară pe niminea şi a unui comediantu care nu cere nici o antrea!"

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Sf. Luca pictând Icoana "Maica Domnului cu Pruncul Sfânt"

Respighi - Concerto gregoriano; Concerto all'antica found on Classic

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. A TREIA PARTE

"Subu un caracteru cu totulu diferitu ni se prezintă muntele Sinai. Sinaiulu era rezidenţa culturei ideii sublimului în religiune, însoţită cu sistemulu monoteismului.
Într'adevăru, când oamenii au intratu în faza cea după urmă a dezvoltărei ideii religiunei; când au înţelesu că nici ideea unei fiinţe umane, câtu de ideală ar fi, nu e de ajuns a prezenta ideea Creatorului; când fiinţa divină s'a prezentat sub imagina pură, spirituală şi infinită; numai atunci religiunea a devenitu o veritate şi divinitate, a devenitu demnă d'a fi creatoare lumei şi umanităţei.
Acestu cultu al sublimului, muntele Sinai era legănulu lui. Religiunea bazată pe sistemulu monoteismu (d'unu singuru Dumnezeu) e născută pe acestu munte. Flamele care, după biblie, au încongiuratu revelaţiunea lui Iisus pe muntele Sinai, au fost făcliile care au inauguratu o epocă nouă luminoasă în cultura omenească. Divinitatea nu mai are o fiinţă umană înzestrată cu superstiţiile şi defectele oameneşti. Cerulu s'a depopulat de atâţia "crai" care nu făcea altu nimicu decât mânca Ambroziea, bea Nectar şi făcea curte la drăgăstoasele-zeităţile lor soţii, care nici ele nu erau modelulu onestităţei şi a fidelităţei conjugale.
Dar şi caracterulu geograficu şi fizicu al acestoru doi munţi, este conformu cu misiunile loru istorice. Peizagiulu (ţărăniea) împregiurulu muntelui Olimpu, înfăţişează caracterulu frumuseţei; pe cându peisagiulu împregiurulu muntelui Sinai, înfăţişează caracterulu sublimului; acolo (la Olimpu) este o ţară fertilă, acoperită cu toate nenumeroasele şi admirabilele ornamente florale, care le produce Natura în câmpiile Eladei; dar aici (la Sinai) este o desertă grozavă, o solitudine spăimântătoare şi toată măreaţa întindere înfiorătoare şi sublimă a unei infinităţi fără margine, unde se vede numai cerulu d'asupra şi un oceanu de nisipu dedesubtul nostru. Aceste două peizaje, amu zisu, sunt conform cu caracterile amândororu religiuni proclamate peste aceşti doi munţi. Păgânismul Elenic cu multele zeităţi ale lui, a mângâiatu simţurile; această religiune era parcă o grădină plină de variabile flori frumoase şi odorante, ca şi câmpulu împregiurulu Olimpului. Zeităţile Mitologiei s'au bucurat d'o viaţă materială şi simţuală, prin urmare acestu cultu a invitatu şi pe oameni d'a se bucura d'o asemenea vieaţă, a căuta şi a găsi în această vieaţă pământească, fericirea finală şi scopulu existenţei. Împregiurări cu totulu contrarie le găsimu la religiunea predicată pe muntele Sinai, cu ideea sa covârşitoare d'unu singuru Dumnezeu, nematerialu şi nefinitu. Această religiune n'a mângâiatu simţurile noastre animale şi din contra n'a încetatu a predica lupta fiinţei noastre morale în contra acestor simţuri animale. Omulu biblicu nu este omulu simţual "în chipu şi imagiulu Divinu, zice biblia, a creatu Dumnezeu pe omu". Astă frază este adevărată diplomă de nobleţe a genului umanu. Dară precum pretutindenea "nobleţea obligă"; aşa ne'a obligat această nobleţe a semănărei imagiului nostru cu acela alu divinităţei, ca să semănămu divinităţei, nu numai în exterioru, ci şi cu fiinţa noastră interioară şi morală. Dar imaginaţiunea noastră aflându'se naintea ideii infinite a Dumnezeului biblicu, simţimu câtu de mici şi nimicu suntemu naintea acestei idei covârşitoare, naintea acestui oceanu fără margine, întocmai ca cându ne aflămu naintea oceanului sau naintea desertei infinite.
Eată diferenţa între Olimpu şi Sinai.
Dar şi evenimentele cărora erau supuşi aceşti amândoi munţi în seculii ce au urmatu mărimea loru istorică şi decadenţa loru, sunt iar conformu cu cultulu frumosului sau al sublimului, cărora erau consacratu unu sau altu. Olimpulu, după căderea păgânismului, a căzutu în uitare totală. Veneraţiunea lui antică, s'a perdutu cu totulu acumu; asta este soarta frumosului, la cultura căruia era consacratu. Oare nu vedem prin lume în toate zilele că o fiinţă adorată altădată pentru frumuseţea ei, îmbătrânindu'se, este uitată cu totul de toţi adoratorii ei de nainte? Dar cultulu sublimului este neperisabilu; sublimulu nu se îmbătrâneşte niciodată; infinitulu rămâne infinitu în eternitate. De aceea şi Sinai, acestu nemuritorulu altarulu al cultului sublimu, a rămas în veneraţiunea sa chiar după căderea naţiunei, în sânulu căruiu a statu altă dată mare şi florindu; chiar după schimbarea ideii primitive a cultului lui Iisus predicatu pe vârful său. Sinagoga, Biserica şi Geamia, se uită şi acumu cu veneraţiune la acestu munte. Sinai şi Sion, suntu stele lucitoare în cerulu religiuniloru moderne care domnescu în lumea civilizată şi semi-civilizată. Sinai este veneratu şi acumu ca poarta sanctă, prin care, nainte atâţia mii de ani, s'a aşezatu o comunicaţiune între ceru şi pământu; de unde omulu a priimitu de la ceru lumina adevărului, şi de unde a aflatu adevăratulu secretu al misiunei sale nu ca o fiinţă simţuală ci ca o fiinţă pură morală, imagiul creatorului etern manifestându'se în toată gloria sa pe muntele Sinai."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. A DOUA PARTE

"Unu gradu mai superior în dezvoltarea ideii religiunei, îlu găsimu de faţă, cându umanitatea s'a lepădatu d'aceste idei foarte degradante d'a numi pe unu animalu Dumnezeulu şi Creatorulu lui şi făcându unu pasu mai nainte, au adoptat chiaru fiinţe umane dreptu zeitatea.
Acestu pasu progresivu, îlu găsimu în Mitologia Elenă. Religiunea Elenă, câtu de bogată era în fiinţe divine, cu toate acestea, nu găsim într'însa nici măcar un singur animal venerat ca o zeitate, ci toate divinităţile Mitologiei sunt nişte fiinţe umane.
Aceste fiinţe care, după ideile Elenilor, au împreunatu în existenţa loru şi natura umană şi natura divină; aceste fiinţe, zicemu, negreşit a trebuit să figureze ca fiinţele umane cele mai perfecte, cele mai superioare dintre oameni, ca nişte ideale oameneşti. Daru la Eleni, la acestu populu simţualu, dedatu cu totulu culturei frumuseţei, şi a mărimei materiale vizibile, idealele loru s'a raportatu numai la înfăţişarea exterioară. De aceea, vedemu că Jupiteru (Joe) au fostu prezentatu ca idealul unui suveranu, plinu d'o majestate măreaţă. Ca unu suveranu, cum zice Sheakspear, care este rege de la capu până la vârfulu degetelor. Apolon, zeitatea frumuseţei bărbăteşti, era prezentatu ca tânărulu celu mai frumosu şi cel mai elegantu, pe cându Venus (vinera) a prezentatu idealulu frumuseţei femeeşti. Erkulu înfăţişa idealulu forţei musculare; Mars, idealulu curagiului; miculu mişelu "Amor" era idealulu simţului amorului sexului şi întocmai ca în lumea reală amorulu este efectulu, putemu zice, actulu alu doilea alu admiraţiunei frumuseţei, aşa şi Elenii au prezentatu amorulu ca fiulu lui Venus (alu frumuseţei); l'a prezentat cu un arcu şi săgeată. În timpurile primitive d'atunci, acestea erau armele fiului lui Venus; dacă făcătorii mitologiei, aru fi trăitu în timpulu nostru, mai cu seamă la noi, aru fi datu alte arme în mâinele lui Amor; îi ar fi datu în mână s.e un sacu cu galbeni. Asta este în timpulu nostru o armă multu mai puternică pentru izbutirile în amoru, decât arcu şi săgeata. Dar să ne întoarcem la chestiunea noastră.
Zeităţile Eleniloru, aceşti suverani ai Olimpului, avură calităţile şi viciurile lor. Conform cu rolu de suverani care au jucatu, ei au trebuitu să aibă şi slăbiciunile care (cel puţin în timpul d'atunci) erau obicinuite a le vedea în vecinătatea tronului.
În Asia, mai toată istoria a dinastiiloru domnitoare era şi mai este o tristă serie de crime şi de viciuri. De ce daru în Olimpu, în această rezidenţă a atâtora suverani uşori, să lipsească viciuri şi crime? De aceea găsimu în Mitologie într'adevăru menţionate atâta viciuri galante care au produsu şi crime. Nouă ni se pare ciudatu aceasta; fiindcă suntem obicinuiţi a ne prezenta sub imagina divină, fiinţa spirituală cea mai perfectă; dară Eleniloru, aceasta nu s'a părutu aşa. Ei n'au fostu în stare a se sui în ideea lor la concepţiunea unei fiinţe sublime, infinite şi perfecte cu perfecţiunile absolute. Căci această fiinţă aru necesita a fi superioară tuturora, aru necesita a fi singură divinitate, o idee contrară a sistemului politeismu (cu multe zeităţi) d'atunci.
Repetămu daru şi zicemu că locuitorii divini ai Olimpului, erau convivi veseli, frumoşi şi plăcuţi, dar nicidecum sublimi; căci erau plini de viciuri şi de imperfecţiuni, apoi un lucru imperfectu, nu poate fi infinitu, nu poate fi sublimu. Aşadar Olimpulu era rezidenţa culturei ideii frumosului în religiune, însoţită cu sistemulu politeismului."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)
 

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. PRIMA PARTE

"Deunăzi ne'a întrebatu un Amicu: dacă ideea frumuseţei şi a sublimului, aceste două idei psihologice, fundamental înăscute în noi; dacă, zicemu, aceste două idei se raportă şi la sfera religiuniloru oameneşti. Noi amu răspunsu că, nu numai că joacă unu rolu mare în religiunile oameniloru, ba încă toată dezvoltarea geniului umanu în sfera ideiloru superioare care legu omu cu Dumnezeu, adecă în sfera religiuniloru; toată istoria acestei dezvoltări, este bazată asupra numitelor două idei fundamentale; a frumuseţei şi a sublimului; amu rezumatu această idee în forma unei comparaţiune între Olimpu şi Sinai. Eată această comparaţiune.

Genulu umanu în calea dezvoltărei sale, a urmatu totu acelaşu drumu care'l urmează individulu umanu în calea dezvoltărei existenţei sale individuale. Copilulu n'are nici unu simţimântu pentru ideea sublimului, daru are unu mare simţimântu pentru ideea frumosului. Copilului îi place jucăriile; omului mare îi place lucruri serioase. Jucăriile sunt simbolul frumuseţei; seriozitatea este simbolulu sublimului. Şi animalele au simţimântulu frumosului. Calului s.e. îi place şi e mândru când să vede împodobitu cu hamurile frumoase. În Elveţia au obiceiu că atârnă împregiurulu gâtului vacelor o împodobire de lucruri sunătoare şi lucitoare, apoi s'a văzut că, cându s'a luatu unei vaci asemenea podoabă, animalul s'a bolnăvitu şi a murit de necaz de ce l'a despoiat d'această podoabă frumoasă? Eată simţimântulu frumosului la animalu. Dar nici unu animalu n'are simţimântul sublimului. În speţa omenească vedem că sexulu femininu posedă multu din simţulu frumosului, pe când sexulu masculinu posedă mai multu simţulu sublimului, fiindu că sexulu masculinu are o inteligenţă superioară multu mai dezvoltată decât sexulu femininu. Măcaru să George Sand şi alţi autori care scriu cărţi pentru "emancipaţiunea femeii", zicu în contra. Dar şi la diferiţi populi şi diferite rase de oameni vedemu că, cu câtu populu sau rasa este mai dezvoltată în inteligenţă, cu atât simţimântulu sublimului este mai dezvoltatu la dânsu. Chiar şi populii sălbatici care umblă goi, le place a atârna pe gâtul sau în nasulu lor, nişte bucăţi lucitoare de metal sau de sticle, ca să se facă (după ideea loru) mai frumoşi; dar nici unulu dintr'aceşti populi, nu posedă ideea sublimului; de aceea ideea civilizaţiunei îi lipseşte cu totu; căci ideea civilizaţiunei, şi toate virtuţile oameneşti depindente de dânsa, facu parte de ideea sublimului.
Relaţiunea între omu şi creatorul său, a urmat totu acelaşi drumu ca relaţiunea între omu şi geniul său propriu. Fiecare din noi are geniulu său, însă la unulu geniulu vorbeşte în poezie, la altu în sentenţile filosofice; celu d'întâiu este poeticu, liricu, este un Apolon, zeetatea frumosului; pe când celu d'alu doilea este un Jupiter, zeetatea sublimului. Această relaţiune de omu cu geniulu său, se manifestă întâia oară în literaturile populiloru. Populii tineri cântă, facu poezie şi adorezu frumuseţea; tocmai cându aceşti populi s'au dezvoltat, tocmai cându inteligenţa loru îi a adusu în calea progresiilor către adevărata civilizaţiune, tocmai atunci începu a scrie proză; tocmai atunci cultulu sublimului şi a infinitei raţiune, s'a întocmitu la dânşii. Acestu raportu progresivu între omu cu geniulu său, între naţiunile cu literaturile loru; acestu raportu, zicemu, îlu vedemu arătându'se şi în ideea religiunei, adică în raportu între omulu şi creatorulu său.
Omulu primitivu, şi câtu de primitivu şi sălbaticu aru fi, totu are o idee vagă că există o divinitate care l'a făcutu, adică o fiinţă mai puternică decâtu dânsulu. Omulu simte în totu minut că el nu este o fiinţă infinită care posedă omniputinţa lumei; elu simte că e făcutu, prin urmare trebue să existe o altă fiinţă care l'a făcutu, care este creatorulu său. Populii păgâni barbari, au căzutu în absurditate d'a venera ca zeitatea loru, nişte fiinţe animale, multu mai inferioare decât dânşii. De aceea vedemu că Egipţienii au veneratu boulu Arisu, reptilulu Crocodilu sau pasărea Ibisu (Ibis religiosa) sau şarpele Tifonu ş.c.l. Dar şi aceste idei absurde avură, la începutu, oareşicare urme d'o idee raţionabilă şi justă; adică oamenii au veneratu în aceste animale ori o putere covârşitoare, monstruoasă şi teribilă, precum la boulu Arisu sau la Crocodilu, sau la şarpele Tifon; pe cându altă dată au veneratu în regnulu animalu unele fiinţe dreptu recunoştinţa pentru facere de bine ce au văzut de la dânsele. Aşa s.e. pasărea Ibisu a fost venerată pentru facerea de bine că curăţă ţara de felurimi de insecte şi reptile vătămătoare şi periculoase. Această stare de religiune, că omulu a venerat animalele ca zeitatea lui, era starea cea mai inferioară şi cea mai degradantă pentru om."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

 

Paiul de orez (basm japonez)

Paiul de orez şi Andy Williams found on Classic

Camforul...

"Cine nu ştie ce este camforu? Ce este această materie d'o odoare aşa de penetrantă care place numai unora oameni cu un simţu al odoarei, capriciosu; sau care pătimescu de durerile oaselor, ca să se ungă cu dânsul, sau dacă sunt partizanii sistemului Raspail, să'l întrebuinţeze la felurimi de uzage medicale. De unde provine? Din vr'un animal, mineral sau vegetal?
Eată ce este camforu.
Camforul este un suc (zeamă) care provine d'un arbor ce se numeşte arborul de camfor (Laurus camphora L.; vezi alăturat figura) patria acestui arbor este Japonia, unde crescând, ajunge la o înălţime şi grosime remarcabilă. El seamănă mult în privinţa foilor şi a înfăţişărei sale, cu dafinul nostru. Când oamenii vor să câştige camfor, urmează în modul următor. Rădăcinele şi crăcile acestui arbor, să taie în bucăţi, se pun într'un cazan care are pe fund un fel de grătar şi cazanul se umple cu apă, pe urmă îl acoperă cu un acoperiş umplut cu paie; după ce s-a gătit toate, pun foc dedesubtul cazanului. După câteva ore, deschizând capacul, se găseşte acolo camfor în bucăţi mici. Asta este camforu crudu exportat din Asia în Europa, însă aici în Europa îl curăţă, expuindu'l la foc unei operaţiuni numită sublimaţiune; Olandezii şi Englezii se ocupă mult cu această operaţiune. Camforul sublimat se vinde în bucăţi mari.
Trebuie să explicăm aici operaţiunea sublimaţiunei.
Scopul sublimaţiunei este d'a prezenta un corp curat şi neamestecat cu alte materii amestecate cu dânsul; dară, ca un corp să fie curăţat prin sublimaţiune, trebuie să aibă proprietatea ca să se volatilizeze (se face nevăzut) în căldură. Un asemenea corp îl punem într'un cazan (olembic) de metal acoperit d'asupra cu un acoperiş şi punem cazanul pe un foc mare. Focul încălzind tare cazanul, va face că corpul coprins într'însul, se va încălzi tare, se va volatiliza, adecă se va sui în sus, însă tot mergând în sus întâlneşte pe acoperişul cazanului care este mai rece decât fundul său, acolo corpul volatilizat răcindu'se, se condensă din nou şi se pune pe păreţii acoperişului ca o pulbere sau strat subţire. Dar fiindcă materiile cu care era amestecat n'au proprietatea volatilizaţiunei, de aceea rămâne josu pe fundul cazanului; astfelu corpul volatilizatu este curăţatu de orice amestecătură streină şi să zice că este sublimatu. Dar operaţiunea aceasta, se numeşte sublimaţiune.
Camforul este o materie albă, semitransparentă, nu scoate nici un zgomot, este mai uşor decât apa, de aceea 'noată peste apă; este grasu la pipăire şi tenaciu, când l'apasă cineva cu degetul; odoarea sa este particolară, gustul său este amar. La început arde şi pe urmă răcoreşte. Când rămâne în aer câtva timp, se face nevăzut, când arde, produce un fum negru. Se topeşte în spirt şi în unt-de-lemn şi alte unturi dar nu în apă, însă frecându'l în apă, apa primeşte odoarea camforului.
Camforul este întrebuinţat mult în medicină. Medicii cei mai antici l'au întrebuinţatu. Efectul său general este că irită (aprinde). Medicii îl dau cu folos bolnavilor, la lingoarile rele, la frigurile rele, la holeră, la gangrenă, la reumatism ş.c.l.
În această boală (reumatismu) uzagiul său ca camforatu de unsu, este foarte comunu; căci reumatismul, această boală provenindu de răceală, este foarte comună între oameni; oamenii se răcescu acumu prea lesne, pelea lor să răceşte lesne pe seama lor şi inimile lor să răcescu lesne pe seama altora; trăimu în sfârşitu acumu într'o lume de răceală."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Adormirea Maicii Domnului

Rossini - Petite messe solennelle (CD1)

Rossini - Petite messe solennelle (CD2)

Despre unii arbori istorici celebri...

"Amicul meu Domnul Doctor Frankel în opul său "Voiagiu la Ierusalem" zice că nu ştie dacă cineva a gândit până acum a face descrierea a arboriloru antici celebri în istoria lumei care există şi acumu. Dânsul pomeneşte de unele speţe remarcabile, ale acestor arbori de care vomu cita unele aici.

Chiar acum înfloreşte pe fiecare an arborul Terebentina (care dă termentină) în Mamra în Palestina sub care, după biblie, Patriarhul Avram a şezutu nainte cinci mii de ani şi a priimitu cu ospitalitate călătorii care veneau la dânsu. Majestoşii Cedrii din Libanon care a umbritu regele filosofu Solomonu, stau şi acum în muntele Libanon. Arborul Sicomora sub umba căruia s'a odihnit Sfânta Fecioară Maria Maica Domnului, există şi acum şi poartă fructe dulci. Dar Măslinii din Gaetale numiţi în Evanghelie, stau şi acum şi poartă după 1800 de ani, frunze verzi.
Cine nu ştie, continuă Frankel de vestitul arbor de castane pe muntele Aetna în Sicilia, asemenea şi de stejarul celebru în Boemia sub care a dormit celebrul revoluţionar Cisca, care a fost tăiatu dinadinsu după ordinul împăratului Iosif II? Asemenea există şi acumu în Mănăstirea San Onofrio în Italia, stejarul sub umbra căruia a visat divinul poet al "Ierusalimu liberata" fiind bolnav şi ocupându'se mai multu de viziunele unei alte lume decât a lumei prezente? Teiulu sub care Gullom Tell a proclamatu libertatea republicană a Elveţiei, stă şi acumu; apoi în continentul nou există un alt arboru, asta este un pomu, sub care nemuritorul Washington a născocitu libertatea unei alte republice, încă mai mare, aste sântu staturile unite ale Americei! În Dalmaţia există şi acumu un arboru de dafinu, cu a căruia ramură s'a coronatu Iuliu Cesaru când s'a proclamatu celu d'întâiu imperatoru al Romei. Totu un Dafinu umbrează şi până în zilele noastre mormântul celebrului poet latin Virgilius Maro. Lângă Bujukdere la Constantinopol a stătut încă în seculul trecutu unu şiru de arbori platani care a umbritu armata Cruciaţilor sub Godefroid de Bouillon în anul 1096. Pe insula Greacă Kos stă şi acumu lângă portu o plantană antică sub care, dupe tradiţiunea popolară, a şezutu Hippocrate tatăl artei medicale. Asemenea se arată pe insulele Boromeice un arboru în coaja căruia generalul Bonaparte a incizat zicerea Victoria (biruinţa) o zi naintea bătăliei celebre de Marengo.
Eată că arborii sunt mai fericiţi decât noi; ele păstrează câteodată memoriul faptelor noastre, pe când noi înşine de mult ne'am perdutu şi fiinţa noastră s'a ştersu dupe faţa pământului. Dară asemenea antichităţi, trebuie să fie sacre şi venerate de către orice omu de simţiminte delicate şi nobile şi asemenea arboru trebuie să fie protegeatu de către chiar publiculu însuşi în contra vandalismului unora oameni ordinari care n'au nici unu simţimânt pentru veneraţiunea trecutului, fiindcă n'au nici un viitor."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)
 

Ei ne veghează...

Ei ne veghează... found on Pop

Mihai Viteazul - Partea a-XIV-a

"Iară oştile Ieremiei-Vodă încă au fost viind la Moldova. Deci cu câtă bucurie merseră, cu atâta ruşine fugiră şi năpustiră ţara; trimiţând Mihai-Vodă soli în toate părţile ca să'şi tocmească lucrurile, şi când îi păru că şi 'au tocmit mai bine, mai cu rău stricară despre toate părţile, începându-se sfaturi mincinoase şi viclene, mai vârtos în toţi Ardelenii, spre răul lui Mihai-Vodă, că nu'l suferea să le fie domn. Ci trimiseră la craiul leşesc ca să le dea pre Bator Jikmont să le fie crai precum le'au fost, şi să dea ajutor şi Irimiei-Vodă să vie iară la Moldova, şi să scoaţă pre Mihai-Vodă să nu mai fie în mijlocul lor. Iar' el nu ştia nimic de aceste sfaturi viclene, ci se gătea să strângă oşti să meargă la Timişoara, şi trimise iară la împăratul creştin ca să'i dea ajutor; şi îndată găti pre Baştea Giorgiu cu o seamă de oşti împărăteşti, şi purcease ca să se întâmpine cu Mihai-Vodă, să meargă amândoi la Timişoara. Iară domnii şi neameşii şi toţi voevozii Ardealului era strânşi la Turda, sfătuindu-se cum Bator Jikmont zăboveşte; iară Baştea Giorgiu veni cu oşti împărăteşti cu Mihai-Vodă; ci se mirară cum vor face meşteşug cu înşelăciune să puie vrajbă între Mihai-Vodă şi între Baştea, şi zise Baştii: cum vii tu ajutor lui Mihai-Vodă, şi el este neprieten împăratului? că întâi Ardealul nu va să'l dea, şi altele multe cuvinte rele şi viclene îi rădicară asupra şi 'i ziseră: mai bine domneşte tu, iară Mihai-Vodă să se ducă la ţara-şi, şi noi să fim închinaţi împăratului cu toată ţara; şi învrăjbiră pre Baştea cu Mihai-Vodă. Atuncea se veseliră toţi Ardelenii; iar' Mihai-Vodă nu ştia nimica de acestea. Însă oare-cine îi spuse de toate câte se făcea şi ce 'i se rădica asupra, şi întâiu nu crezu; iară apoi adeverind, în grabă trimise de'şi strânse oştile fiind şi Baştea Giorgiu până atuncea tot cu dânsul; grăbiră de se loviră oştile ungureşti la un loc ce se chiamă Mirăslă, şi fu atuncea izbânda lui Mihai-Vodă septemvr. 8 l. 7108 (1600).
De acolo se rădicară şi veniră de se bătură în luncile Turdei şi dete mulţămită lui Dumnezeu. Şi merse la Baştea Giorgiu de 'i se rugă să'i dea ceva Nemţi ajutor, ca să se ducă la Făgăraş să scoaţă pre doamna sa şi pre fiu-său Nicolae-Vodă, că era acolo închis de Unguri de câtăva vreme. Iară Baştea Giorgiu fiind legat cu Ardelenii în sfatul cel d'întâi viclean, rău l'au sfătuit: din gură'i făgădui că'i va da Nemţi ajutor; iar' făcând alt meşteşug viclean zise ca să'şi trimiţă toate oştile înainte la Făgăraş, numai să rămâie el cu curtea lui; şi trecând câteva zile îi va da ajutor, şi dupre cuvântul lui aşa au făcut.
Iară când fu într'o dimineaţă, văzu viind oaste nemţească către cortul lui, unii călări alţii pedestri, şi socoti că aceştia sunt ajutorul lui; şi nimica de dânşii nu se temea; iară ei procleţii, nu i'au fost ajutor ci vrăjmaşi. Şi dacă văzu că sosesc, ieşi din cort înaintea lor şi le zise: bine aţi venit voinicilor, vitejilor! Iară ei se repeziă asupra lui ca nişte dihănii sălbatice cu săbiile scoase; iară unul se repezi cu suliţa şi 'l lovi dirept în inimă; iară altul degrabă îi tăie capul, şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici se prileji sabia în mâna lui cea iute; şi 'i rămase trupul lui gol în pulbere aruncat.Aşa a lucrat pisma încă d'începutul lumei, că pisma a perdut pre mulţi bărbaţi şi fără vină; aşa şi acesta căci era ajutor creştinilor, şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre Turci de tremura de frica lui. Iară diavolul cel ce nu va binele nimănui creştinesc, nu l'au lăsat: ci iată că cu meşteşugurile lui, au intrat prin mintea celor răi vicleni, până'l deteră şi morţii şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos ţara Românească, sărăci de dânsul. Pentru aceasta dară cade-se să blestemăm...
... pe Baştea Giorgiu precum au ascultat pre domnii ungureşti de au ucis pre Mihai-Vodă fără nici o vină; unii ca aceia de trei ori să fie anatema!
Adevăr acel Baştea încă şi'a luat plata de la împăratul Rodolf, că l'au belit de viu, făcându'l foale, dupre cum scrie: că cine sapă groapa altuia el cade în trânsa.
Până aici s'au sfârşit toată jitia răposatului Mihai-Vodă; şi au domnit Mihai-Vodă ani zece."

- SFÂRŞIT -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)
(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)
 

Mihai Viteazul - Partea a-XIII-a

"Iar' dacă merse Ieremia-Vodă înaintea lui Mihai-Vodă, el se întoarse de plecă spre cetatea Hotinului; iară oştile lui Mihai-Vodă ajunseră pre oştile Ieremiei-Vodă la un loc anume Jujcea, şi fu acolo război mare oare-câtăva vreme, şi mulţi Moldoveni şi Leşi periră. Deteră de aci Moldovenii dosul a fugi şi Leşii, până se apropiară de cetatea Hotinului. Deci iară opriră a darea războiu; Mihai-Vodă îi pripi; ei dacă văzură că vor peri toţi câţi scăpară, se închinaseră cu Ieremia-Vodă în cetatea Hotinului; Mihai-Vodă începu a bate cetatea, şi o bătu trei zile; dacă văzu că nu o va putea sparge puseră păzitori împrejurul cetăţei, şi se înturnă în Moldova în scaun în Iaşi. Iară Ieremia-Vodă dacă văzu că'l vor scoate din cetate, el ieşi furiş într'o noapte cu toţi boiarii lui, şi fugi în ţara Leşească.
Iară Mihai-Vodă începu a se scrie şi a se mărturisi domn şi a treia ţară. Atuncea toţi boiarii şi bătrânii Moldovei poftiră de la Mihai-Vodă, să le dea domn pre fiu-său Nicolae-Vodă, şi se făgădui aşa. Şi alese doi boiari, anume Radul Buzescul şi Stoica postelnicul, şi 300 de boiari Moldoveni ca să aducă pre Nicolae-Vodă să le fie domn; apoi în urmă Mihai-Vodă socoti cum este fiu-său mic, şi nu va putea fi domn într'o ţară de margine, căci tot se teme de Ieremia-Vodă. Deci Mihai-Vodă se lăsă de aceea şi tocmi oştile şi le puse capete mari, patru boiari anume: Udrea Hatmanul, şi Andronie vistierul, şi Sava armaşul, şi pe Negre spătarul ca să ţie aceia ţara Moldovei, şi el se întoarse iar' la scaunul său în Belgrad. Şi aciaşi îi veni sol de la Rodolf împăratul creştinesc cerşind ţara Ardealului să fie a lui, şi să ţie Mihai-Vodă ţara Muntenească şi ţara Moldovei că'i va prisosi. Iară el nu se îndură de Ardeal, ci silea să 'şi tocmească de către împăratul ca să ţie şi Ardealul. Şi trimise doi boiari anume Kornea Gaşpard şi Tudosie logofătul, rugându-se împăratului să'i lase Ardealul cum şi l'au dobândit, şi să'l slobozească asupra Turcilor, să meargă întâiu la Timişoara să o ia de la Turci. Atuncea găti şi pre Marko-Vodă sin Pătraşco voevod, şi 'l trimise domn să fie la Moldova, şi cu dânsul Preda Buzăscul; şi dacă sosiră în Iaşi începură a se veseli."

- va urma-

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

 

Mihai Viteazul - Partea a-XII-a

"Deci'i dobândi Mihai-Vodă două ţări, Ardealul, ţara Românească. Ci în ţara Muntenească trimise domn pre fiu-său Niculae-Vodă; şi se aşezară domni şi fiul şi tatăl în două ţări, domnind ei ţările întru toată veselia. Iară lui Mihai-Vodă veni sol de la împăratul creştinesc Rodolf, anume Osnudavid şi Sekel-Mihai, şi aduseră solii veste, cum să se lase Mihai de toată ţara Ardealului să fie numai pre mâna împăratului, şi să se întoarcă la ţara-şi să-şi ţie ţara Muntenească. Iară Mihai-Vodă încă făcu sfat cu toţi boiarii săi şi cu neameşii Ardealului, şi cugetară să nu dea Ardealul împăratului creştinesc, numai să fie dajnici împăratului creştin; iară de domnie să fie tot Mihai-Vodă; acest sfat se potrivi, cum zice David proorocul la 20 de capete.

Deci nu putură într'alt chip să facă, numai alese Mihai-Vodă doi boiari anume Mihalcea banul şi Stoica logofătul, şi 'i trimise soli la împăratul creştinesc cu solie să lase împăratul Ardealul să domnească Mihai-Vodă; iar împăratul nu le dete nici un răspuns, fără numai ce i'au fost pofta lui d'întâiu.
Mihai-Vodă iară strânse a doua oară să facă sfat şi aduseră aminte, cum întâi ţara era ocolită de vrăjmaşi; iar acum a dat Dumnezeu de este domn a două ţări, şi'i plecară mintea a nu se pleca celui mai mare, ci ziseră că nu va avea nevoie de împăratul ci'l va lăsa de va avea Ardealul.
De aci se începură sfaturi multe întru toţi oamenii; iară Mihai-Vodă dacă văzu că nu'i va fi Ardealul cu pace, el începu a face pace cu carii era lui vrăjmaşi întâiu: că trimise la Sultanu Mehmet împăratul turcesc, şi cu mare bucurie primi pre Mihai-Vodă: şi degrabă trimisă-i şi steagul. Şi trimise şi la craiul leşesc pentru pace şi pentru tocmeală, ci nu se putură tocmi, ci umblară cu cuvinte deşarte. Iar' împăratul Rodolf dacă văzu pre Mihai-Vodă împăcându-se cu Turcii, şi se împrieteni cu străinii şi se desparte de dânsul, foarte se îngriji, şi se socoti cum va avea împărăţia lui lipsă şi scădere de Mihai-Vodă, dacă s'au închinat Turcilor. Şi se socoti cum va face, cu putere şi cu arme să sară să scoaţă pre Mihai-Vodă din Ardeal. Iară Mihai-Vodă nu'şi mai aduse aminte de acea de apoi că nu'şi va lăsa împăratul creştinesc cuvântul în deşert; ci'şi înălţă mintea de sfatul neînţelept şi de pisma cea de demult, ce Ieremia-Vodă se sfătuise cu Bator Andreiaş spre răul lui Mihai-Vodă, el se rădică asupra Ieremiei-Vodă cu oşti mari, mai în 6 zile; Şi intră Mihai-Vodă cu oşti în Moldova; iară Ieremia-Vodă dacă prinse de veste, el trimise de'şi strânse toate oştile lui Moldovenii şi Leşii ca să iasă împotriva lui Mihai-Vodă."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-XI-a

"Să spunem de Bator Andreiaş ce i s'au întâmplat:

După spartul războiului, fugind să pribegească el fugi până în codrii Ciocului, şi acolo rătăci; şi umblând oare-câtăva vreme rătăcit şi nemâncat, până'l birui foamea, nemeri la nişte păcurari, unul săcui şi altul muntean, şi le spuse cum este el Bator Andreiaş craiul Ardealului, şi cum este lucrul de s'au bătut cu Mihai-Vodă, şi l'au scos din ţară; cum fugind ca să scape în ţara Leşească, el a rătăcit şi a flămânzit. Iară cei doi păcurari îl duseră la sălaşul lor ca să'l ospăteze. După ospăţ el se rugă celor păcurari să'l povăţuiască. Deci se sculă cel păcurar Săcuiu de se făcu a'l povăţui şi 'i tăie capul, şi 'l băgă într'o traistă; şi 'l duse la Mihai-Vodă şi 'i spuse de toate, cum a rătăcit şi a nimerit flămând la sălaşul lor, cum după ospăţ s'au făcut a'l povăţui şi i'au tăiat capul; că socoti cum Mihai-Vodă foarte'i va da dar mare. Iar' el dacă văzu că este capul lui Bator Andreiaş, foarte rău'i păru de moartea lui; şi degrabă trimise unde-i rămăsese trupul de'l aduseră şi 'i puseră capul la trup, şi 'l îngropară în Belgrad, în biserica crăiască, şi 'l petrecură cu înaltă cinste, cu toţi boiarii şi cu neameşii Ardealului.
Păcurarul dacă tăie capul lui Andreiaş şi 'l duse la Mihai-Vodă, cum spune scriptura: cu ce măsură vei măsura ţi se va măsura. Deci Mihai-Vodă zise de tăie capul păcurarului, altul aşa să nu mai facă."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)
(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-X-a

"Dupre aceea Bator Jikmont craiu, iară intrase în multe gânduri care nu i'au fost nici de un folos nici lui nici ţărei; cum zice că omul înţelept află calea şi pre unde n'au umblat; iar' dacă'şi perde firea rătăceşte şi pre unde a umblat. Ca şi Bator Jikmont craiul: încă nu'i ajunse cât îşi închină ţara la împăratul creştinesc, şi apoi lăsă şi credinţa ce făcuse cu împăratul năpustind cetatea Epulia, şi viind la Ardeal se apucă cu Mihai-Vodă de cea prietenie d'întâiu. Apoi el nici aşa nu se aşeză, ci iară luă gând rău ca să se desparţă de Mihai-Vodă şi să închine Ardealul Turcilor; ci aminterea n'au avut cum face pentru jurământ rău şi greu ce făcuse cu Mihai-Vodă, cum până va fi el crai în Ardeal, Turcii să n'aibă treabă.
Deci făcu Bator Jikmont sfat viclean şi trimise în ţara Leşească la văru-său Bator Andreiaşu cum să vie ca să fie crai în locul lui şi el să tocmească cu Turcii ca să înşale pre Mihai-Vodă; şi veni Bator Andreiaş până în cetatea Mediaşului. Acolo se împreună cu Bator Jikmont, şi se strânseră tăţi voevozii şi neameşii, jurând toţi cu Bator Andreiaş; iară Bator Jikmont i'au ales o cetate anume Velciul; şi el încă purcese de se duse în ţara Leşească, iar Bator Andreiaş rămase a fi craiu Ardealului.
Atunci Irimia-Vodă domnul ţărei Moldovei, dacă se aşeză Bator Andreiaş pre crăie, trimise cărţi la Bator-Andreiaş cum să fie amândoi una, şi să scoaţă pre Mihai-Vodă din mijlocul lor, iară de nu va ieşi de voie, ei să ridice oşti asupră'i să'l prinză să'l dea Turcilor; şi Bator-Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău, şi trimise tot la Mihai-Vodă pre un neameş anume Ciomârtan Tamaş, cum să iasă Mihai-Vodă din ţară, că apoi va intra în mâinile Turcilor. Iară Mihai-Vodă dacă auzi de acest sfat amar, el încă îşi strânse toţi boiarii şi făcură sfat foarte de folos. Dacă văzu Mihai-Vodă că'i se ridică atâta rău pre cap el într'altă parte n'au avut cuget, ci trimise la împăratul creştinesc de unde avea de atâta vreme milă şi ajutor, şi obidi de toate câte'i se tâmplară pre capul lui. Ceru oşti ajutor cum să iasă asupra lui Bator Andreiaş, care se închinase Turcilor. Iar' împăratul creştin fu bucuros să facă de toate pre voia lui Mihai-Vodă; într'aceea şi el încă se veseli, şi degrabă trimise şi'şi strânse toate oştile şi purcese la Ardeal asupra lui Bator Andreiaş. Trecând muntele descălecară în luncile Braşovului; acolo veniră toţi braşovenii de se închinară lui Mihai-Vodă cu daruri scumpe; iară el dacă văzu că'i se închinară cetăţenii se veseli, şi trimise la Radul Buzescul şi la Udrea banul, să sară şi ei cu toate oştile Craiovei şi Jiului, şi ai Mehedinţilor, să iasă cu ele înaintea lui Mihai-Vodă către luncile Sibiului. Iară Bator Andreiaş dacă prinse de veste de Mihai-Vodă, cum au intrat cu toate oştile în Ardeal, degrabă trimise şi el de'şi strânse toate oştile şi purcese şi el către Sibiu împotriva lui Mihai-Vodă, şi puseră tabără din jos de Sibiu, şi făcură şanţ, şi răzimă oastea de către zidul cetăţii Sibiului; Iară oştile lui Mihai-Vodă încă se strânseră toate şi toţi boiarii, şi puseră tabăra la sat la Veştin.Deci când fu în luna oktomvr. 17 zile miercuri, arătară-se strejile lor, şi se văzură oştile. Iar' dacă văzu Bator Andreiaş cum Mihai-Vodă este gata cu toate oştile şi venise pre război, el foarte se îngrijă tare şi vru atuncea să se sfătuiască de pace. O! nepricepută minte omenească! câtă vreme fu de a tocmi ţara şi a face pace, nu o tocmiră, ci vrură să tocmească când nu le fu de nici un folos; că trimiţând unii la alţii pentru pace, mai vrajbă făcură. Că dacă văzură oştile, ei năvălea spre sfadă, şi pace nu putură tocmi; însă se vorbiră de faţă unii cu alţii, oktomv. 18, joi. Şi fu război mare până seara, şi făcură încă a'i învinge Bator Andreiaş cu Ungurii; dar' mai apoi birui Mihai-Vodă cu Muntenii, şi mult sânge se vărsă, şi multă oaste rămase pre câmpii Sibiului.
Bator Andreiaş dacă văzu că'i piere toţi voinicii şi 'i se sparse oastea, şi este izbânda lui Mihai-Vodă, el tare începu a blestema pe Iremia-Vodă căci scornise pe Mihai-Vodă asupra'i, de'şi puse ţara şi crăia; şi se alese cu puţini voinici şi plecă a fugi să scape în ţara Leşească; şi dobândi Mihai-Vodă scaunul de crăie şi tot Ardealul, şi toată ţara Bârsei şi toţi Săcuii. Deci şezu Mihai-Vodă în scaun în Belgrad okt. 26, într'o zi de luni."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie

 

Alexander Scriabin-The complete etudes

Alexander Scriabin-The complete etudes found on Classic

Mihai Viteazul - Partea a-IX-a

"Să spunem de Mihai-Vodă ce'i se întâmplă într'acest război. Gonind turcii şi răsipindu'i în toate părţile; iară din Turci o ceată dacă văzură peirea, ei se întoarseră cu mare hărborie asupra lui Mihai-Vodă; şi atuncea se alese unul din Turci cu suliţa, şi o înponcişă asupra pântecelui lui Mihai-Vodă, şi o înfipse în pântece. Iară Mihai-Vodă dacă văzu că piere, el apucă suliţa cu amândouă mâinile de fer", şi căuta în toate părţile ca să'i vie cineva din boiari ajutoru să'l izbăvească din peire; şi alţii mai aproape nu se aflară fără doi boiari, Preda Buzescul şi cu frate-său Stroe stolnicul; ei grăbiră şi tăiară capul turcului şi pe celelalte soţii ale lui, şi izbăviră pre Mihai-Vodă din mâinile Turcilor şi multă bărbăţie arătă Buzescu înaintea lui Mihai-Vodă, că se luptară cu vrăjmaşii şi izbăviră pre domnul lor din peire.
După ce bătură acest război, şezu Mihai-Vodă sub cetate zece zile deplin, arzând împrejur toată marginea ţărei Turceşti; şi iară se întoarse Mihai-Vodă cu toate oştile şi cu toată dobânda ca să treacă Dunărea pre la Ruşava. Însă când fu oştile jumătate trecute, se lăsă vânt cu vifor pre Dunăre, şi atuncea se împărţiră oştile, şi rămaseră jumătate aşteptând zece zile până se potoli vântul; iară oştile au tot plănuit şi au ars ţara turcească. De aci trecură cu toată dobânda de se adunară toţi la luna noemvr. 5 zile l. 7107 (1599 d.X). Şi se întoarse Mihai-Vodă în scaun în Târgovişte cu toţi boiarii săi."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-VIII-a

"Iară în aceea vreme era un paşă anume Halim-Paşa, pre carele'l trimisese împăratul să fie paşă la Diiu la margine; el încă avusese împutăciune cu Mihai-Vodă ce trimisese la Mehmet-Paşa de Dărstor ca să meargă cu oşti să apuce scaunul lui Mihai-Vodă. Deci el degrabă strânsese oştile şi ieşi să se lovească; iară Mihai-Vodă încă trimisese oşti cu Dumitru vornicul împotriva lui Mehmet-Paşa de'i bătură şi'i goniră, luându-le şi două steaguri de le'au dus la Mihai-Vodă la Caracal; şi foarte se îmbărbătă şi 'şi strânse toate oştile de purcese şi el asupra lui Halim-Paşa, şi trecu Mihai-Vodă Dunărea cu toată gloata pre din sus de Nicopole şi se loviră de faţă cu Halim-Paşa, şi fură biruiţi Turcii şi periră mulţime, luându-le toate tunurile şi toată tabăra. Şi după ce bătură pre Turci se apucă Mihai-Vodă şi de cetatea Nicopolei, şi începu a o bate cu tunurile. Însă când fu în septemvrie zece zile sâmbăta, făcu Mihai-Vodă năvală foarte mare şi o bătură multă vreme, şi nu putură intra în cetate; că cât spărgea ziua, iar' noaptea Turcii zidea. Deci şezu Mihai-Vodă în loc în trei zile şi tot plănuia ţara turcească. Şi după aceea el purcese însuşi către Diiu cu toate oştile, tot prădând din Dunăre până în munţi, până sosiră împotriva Diiului. Iară Sangeacul de acolo încă trimisese de grabă de strânse toţi Turcii din ţinutul Diiului, şi trimise şi la beiul de la Baia de veniră cu oşti într'ajutor; ieşind într'u întâmpinarea lui Mihai-Vodă în lunca Diiului, şi fu război tare multă vreme. La cea de apoi fură biruiţi Turcii de Mihai-Vodă, şi multă peire se făcu Turcilor cât puţinei fură scăpaţi în cetate; iară ceilalţi fură tăiaţi, alţii goniţi şi răsipiţi."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)
(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-VII-a

"Pre acea vreme Bator Jikmont craiu supărare-i-se cu oştile, şi bătându-se cu Turcii'şi închină ţara împăratului creştinesc cum să'i poarte grija; şi împăratul trimise doi comisari anume Suhai şi trei episcopi şi pre Işfansin, şi jurară ţara şi pe toţi domnii Ardealului cum să fie pre mâna împăratului. Şi prinseră pre Jojeka canţerul la Bator Jikmont, şi'l trimiseră în cetate în Secmar, şi acolo îi tăiară capul. Iară Bator Jikmont, el îşi năpusti crăia-sa în loc, şi se duse însuşi la împăratul creştin; iară împăratu'i dete o cetate anume Epulia. Aceasta se adeveri cum îşi dete ţara pre o cetate. Pre aceeaşi vreme iarăşi trimise Sultanul Mehmet un paşă anume Mehmet-Paşa vezirazemul cu mulţime de Turci şi Tătari fără număr asupra creştinilor; şi descălecară în cetatea Oradiei. Deci unii bătea cetatea, iară alţii prăda ţara. Însă Bator Jikmont după ce'şi năpusti ţara întâi, apoi în urmă mult se căi; însă năpusti cetatea Epulia, şi noaptea fugind din cetate, veni iarăşi la scaun la Ardeal, şi în ce ceas sosi se închinară toţi domnii şi voevozii şi toată ţara Ardealului; şi prinseră pe cei comisari împărăteşti de'i legară şi'i trimiseră la Mihai-Vodă, pentru cea prietenie şi credinţă d'întâiu, ca să fie iară unul cu altul; şi trimise la Mihai-Vodă să'i dea oşti ajutor ca să se apere de vrăjmaşi, şi'i dete trei mii cinci sute de voinici şi le puse cap pre aga Leca."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)
(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

Mihai Viteazul - Partea a-VI-a

"Şezând Mihai-Vodă cu toţi boiarii la scaun, veni veste cum Sultan Mehmet s'a scornit din scaunu'şi din Ţarigrad cu tot răsăritul şi cu toată puterea lui, cu Turcii şi cu Tătarii, şi cu toată puterea împărăţiei turcească, şi purcese să se bată cu împăratul creştinesc Rodolf, şi descălecară la cetatea Egerul, şi începură să bată cetatea de trei părţi. Iară împăratul creştin luând veste, însuşi strânse oştile şi le trimise cu frate-său Maximian asupra Turcilor; şi sări însuşi Bator Jikmont capul lui cu toate oştile, şi se împreunară cu Maximian, şi purceseră asupra vrăjmaşilor. Iară sultan-Mehmet împăratul Turcilor, după ce bătu cetatea Egerului, veni veste cum îl împresoară Maximian şi cu Bator Jikmont craiu şi cu toate oştile; iară Sultan Mehmet lăsă'şi oamenii lui în cetate, şi el cu toate oştile purcese şi se întâmpinară cu toţii la un sat anume Cârsteşti, şi se loviră de faţă unii cu alţii, şi fu război mare şi tare, în cinci zile şi în cinci nopţi, şi fu multă vărsare de sânge întru amândouă părţile; însă mai perea Turcii, şi deteră Turcii dosul a fugirea, până ieşiră din tabără şi din corturi şi din marfa lor, şi vrea fi fost dobânda şi izbânda creştinilor; iară creştinii nu se ştiură cumpăta, şi se deteră a jefui. Deci pentru multă lăcomie a avuţiei, ei însuşi puseră toţi capetele, cum scrie şi sfânta scriptură vechie, că lăcomia este rădăcina tutuloru răutăţilor. O amar mare! că văzând Turcii atâta netocmeală întru creştini, pentru lăcomia lor, curând se întoarseră procleţii de Turci asupra creştinilor, şi atâta fu moarte mare întru creştini câtă fu voia lui Dumnezeu. Iară Maximian cu câţi scăpă el, se întoarse la scaunul său. Iară Bator Jikmont craiul, câţi au scăpat cu el, iară s'au întors la scaunu'şi la Belgrad, şi rămase Turcii cu atâta bucurie. Deci Turcii începură a se semeţi, şi începură a ieşi în ţara Muntenească pre marginea Dunărei, şi prinse Turcii a prăda şi a robi ţara. Deci Mihai-Vodă însă strânse oştile şi purcese asupra Nicopolei, şi mergând Mihai-Vodă prin ţară, întâlni o seamă de Turci pe apa Teleormanului robind şi stricând ţara. Deci îi prinseră pe toţi vii, până sosi şi Mihai-Vodă în vad la Nicopole, şi ocoliră cetatea Turnul, şi'l bătură şi'l arseră. Deci grijindu'se Mihai-Vodă ca să treacă la Nicopole, veni veste din sus, cum Sultan Mehmet împăratul turcesc au biruit pre Maximilian şi pre Bator Jikmont craiu cu toate oştile.

(Solii turci aduc daruri lui Mihai Viteazul de Theodor Aman)

 

Deci Mihai-Vodă se întristă şi începu a face pace cu Turcii şi cu sangeacul Nicopolei, şi fu Mihai-Vodă în loc cinci zile, şi legară pace, şi dăruiră cu daruri scumpe, şi fură acestea la 6 oktov. l. 7107."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)

(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

 

Ghiorghi Sviridov...

Ghiorghi Sviridov found on Classic

Mihai Viteazul - Partea a-V-a

"Iară când au fost la cursul anilor 7105, maiu în 6, trimise Mihaiu-Vodă pe Velişco cu haiducii la Baba de o ocoliră şi o bătură, şi multă bunătate şi avuţie dobândiră; şi întrorcându'se înapoi cu dobânda, iar Turcii se strânseră de toate părţile şi purceseră dupre Velişcu, şi 'l ajunseră la un loc anume Comisul, şi deteră război unii cu alţii, şi fu război trei zile, Turcii tot se înglotea, şi fu biruit Velişco, şi periră toţi haiducii şi 'şi luară Turcii tot planul înapoi. Mihaiu-Vodă foarte se întristă; iară când fu la iulie 16, alese Mihaiu-Vodă oştile care era mai de folos, şi le puse cap pe Farcaş aga, şi 'i trimise la Diiu (n.a. Vidin) ca să'l dobândească, şi trecură Dunărea pe la Jdegla. Iară Turcii încă le prinsese de veste mulţimea cu totul şi nu ieşiră să'l lovească de faţă, ci se ascunseră de făcută meşteşuguri; că mergând oştile lui Mihaiu-Vodă fără nici un teamăt; Turcii'i lovită de faţă şi fără veste, şi fu război tare multă vreme. Însă cea dupre urmă biruiră Turcii pre oastea lui Mihai-Vodă, şi câţi fură călări printr'înşii scăpară câte ceva, însă puţini, iară pedestraşii periră cu totul.

După aceea Mihai-Vodă, dacă perdu atâta voinici el fu scârbit, şi începu a trimite prin toate ţările străine ca să strângă voinici viteji, şi aduse Leşi şi cazaci, şi de tot felul de oameni cari'i erau de folos. Strângându'şi Mihai-Vodă oaste ca să se lupte cu Turcii, iară nişte neprieteni scorniră pâră mincinoasă asupra lui Mihai-Vodă de Bator Jikmont craiu, cum s'au lepădat Mihai-Vodă şi s'au împrietenit cu Turcii. Bator Jikmont făcu sfat cu toţi voevozii Ardealului ca să afle direptatea lui Mihai-Vodă; iară Mihai-Vodă dacă'l chemară el se temu de înşelăciune şi de pâri mincinoase; şi purcese Mihai-Vodă să se împreune cu Bator Jikmont, numai cu doi trei boiari anume: Mihalcea banul, Radul Buzescul, şi alţi boiari. Iară Bator Jikmont dacă văzu cum vine Mihai-Vodă bucuros la împreunare, el încă trimise postelnicul cel mare Jeneapokreţ cu mulţi nemţi, cu 40 de cucii, şi cu multă cinste înaintea lui Mihai-Vodă, şi descălecară în cetate în Belgrad, şi se împreunară cu mare cinste marţi în 19 dekemv. l. 7106 (1598 d.X); şi fură împreună zece zile, şi multă cinste petrecură şi mai mare credinţă legară, şi 'şi tocmiră toate lucrurile; şi se înturnă Mihai-Vodă cu mare bucurie la scaunu'şi . Iară Bator Jikmont, purcese la împăratul creştin, şi trimise şi Mihai-Vodă pre banul Mihalcea cu Bator Jikmont împreună, prin tocmelile ţărilor."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos) (Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)

 

Mihai Viteazul - Partea a-IV-a

"Pe vremea ce purcesese Bator ajutor lui Mihai-Vodă de bătură pe Turci în ţara Muntenească, a fost trimis craiul o seamă de oşti şi la Lipova şi la Ianova, şi la multe cetăţi din prejurul lor, şi mult rău făcură Turcilor. În vremea aceea rădicatu-s'au şi Hanul cu mulţime de Tătari ca să vie asupra ţărei Munteneşti, şi viind prin ţara Moldovei, iară Iremia Vodă cu Moldovenii şi cu Leaşii pripiră de le ieşiră înainte la Ţuţora, şi făcură acolo şanţ mare, şi se bătură trei zile, şi nu biruiră nici unii nici alţii. Dacă văzută Tătarii că nu pot folosi nimica, făcură pace unii cu alţii, şi se întoarse Hanul cu Tătarii iară în ţara lor şi Leşii aşişderea: iar el încă se aşeză în scaunu'şi . Atuncea şi Ştefan-Vodă, dacă prinse de veste că s'au risipit oştile Iremiei-Vodă, el ceru de la Bator oşti ajutor, şi îndată'i se dete; şi purcese asupra Iremiei-Vodă la noemvr. 27 de zile, l. 7105. (1597 d.X). Iară Irimia-Vodă dacă prinse de veste, el încă'şi strânse oştile, şi trimise la starostea de la Kameniţî de'i dete Leaşi ajutor; şi se întâmpinară unii cu alţii la Suceava, şi fu biruit Ştefan-Vodă, şi el fugind fu prins de nişte ţărani, şi îndată îl înţepă Irimia-Vodă, iar oastea'i peri cu totul. Bator Jikmont încă înţelegând de aceasta foarte s'au întristat; şi petrecând multă vreme, Bator iarăşi strânse toate oştile şi purcease asupra Timişoarei, şi începură a o bate de toate părţile. Iară Hanu cu Tătarii încă venise să fie ajutor cetăţii, şi brodea în toată vremea furiş de lovea oastea ungurească. Iară dacă văzu că n'are răzbun de Tătari, el lăsă streji să păzească cetatea, şi purcese asupra Tătarilor, şi se loviră de faţă, şi fură biruiţi Tătarii. Dupre aceea iară se întarse Bator la cetate, bătându'o trei săptămâni; de multe ori făcută şi năvală, şi nu putură face izbândă, ci se întoarse craiul iară la scaun."

- va urma -

Izvor: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI Începând de la descălecătoarea Românilor la Turnul Severin; şi de supunerea lor sub RADUL NEGRU, după trecerea lui din Ardeal aici în ţară, până la anul 7236 (1728 după Hristos)
(Manuscris vechi găsit în oraşul Chişinău de Ierodiaconul Daniil, când se afla acolo în surghiun cu răposatul întru fericire Mitropolitul Grigorie)