Despre instinctele animalelor - CAP. I - ÎNŢELEPCIUNEA DIVINĂ

Răţuşca cea urâtă

"Caracterul ce deosebeşte lucrările produse prin instinctul animalelor, din cele produse prin înţelepciune la oameni, este că, cele d'întâiu nu suntu rezultatulu vr'unei imitaţiuni sau experienţi (care omulu câştigă prin învăţătură), ci suntu urmate totu'deauna într'unu modu nefiindu supusu la vr'o perfecţiune, nici eşite prin vr'o socoteală de prevedere, sau de folosinţă. Instinctulu este o impulsiune (îndemnare) oarbă, prin care Natura sileşte animalele a lucra într'unu chipu hotărâtu. Lucrările omeneşti din contra, eşindu prin înţelepciune, suntu rezultate unei judecăţi şi  d'o alegere liberă a voinţei noastre, daru nu d'o îndemnare oarbă.
Iată unu exemplu al unei lucrări foarte simple, daru foarte curioase, care negreşitu este produsă prin instinctulu ce natura a dăruitu animaleloru ca unu felu de călăuză sigură, a'le petrece prin drumulu vieţei loru; putemu spune aici o faptă observată la puii de raţă scoşi prin găină. Aceste raţe trăindu împreună cu puii de găină, n'au văzutu niciodată încă altă pasere ca să le semene, nici suntu învăţate de nimeni; cu toate acestea, la cea d'întâiu ocaziune, găsindu vr'unu lacu, se aruncă într'însulu înnotându cu plăcere, pe cându cloşca se vaită pe margine, de frică ca să nu se înnece. Alte asemenea exemple suntu lucrările albineloru, a cărora clădire ne arată o regularitate admirabilă; cu toate acestea, neavându niciodată vr'unu învăţătoru; în contra ca cându s'aru fi născut arhitectori, se apucă de această delicată clădire îndată după naşterea loru. Din generaţiune în generaţiune urmează totu acea clădire fără să fie supusă la vr'o perfecţiune, şi  nelăsându'se d'a nu lucra chiaru la împregiurările în care aceste clădiri suntu de prisosu pentru folosulu loru. Prin urmare, nu putemu socoti aceste lucrări ca cându ar fi eşite dintr'o reflexiune înţelegătoare, precumu la noi oamenii, ci suntu  lucrările instincteloru.

Instinctele animaleloru se osebescu după felulu acelor fiinţe, şi  suntu un obiectu foarte interesantu de studie pentru filosofi, precumu şi  pentru naturalişti. Ca să cunoaştemu toate aceste instincte deosebite, trebuia să ne întindemu aici asupra istoriei tuturoru animaleloru; daru neavându aici locu în acestu articolu pentru o asemenea studie, de aceea aci ne vomu mărgini a spune dintr'însele numai câteva din cele mai multe vrednice de însemnatu. Aşa voru avea lectorii noştrii celu puţin o idee asupra aceloru miraculoase fenomene care ne arată înţelepciunea divină răzbitoare prin lucrările aceloru creaturi ale ei, şi  înalţă inima noastră, umplându'ne d'unu simţimântu religiosu către Atotu-puterniculu, a cărui manifestaţiune este gloria naturei."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Muzica în metalu...

Poveşti la gura sobei

"Într'unu articolu, amu vorbitu de muzica care facu munţii; acumu vomu vorbi de muzica care facu metalele.
Mai toţi ştimu că sunetulu unora metale, mai cu seamă aceloru precioase, ce se numescu auru şi argintu, este foarte melodiosu şi plăcutu pentru mulţi oameni; mai plăcutu decâtu orice muzică; daru puţini oameni ştiu, că metalele suntu în stare să scoaţă o adevărată muzică. Despre această muzică curioasă, vomu vorbi acumu.
Fiecare giuvaergiu ştie că, cându punu bucăţi ferbinţi de argintu între bucăţi reci de feru, şi cându se atingu aceste două metale, începu să cânte; adecă scotu un sunetu care seamănă cu cânteculu albineloru. Această descoperire s'a făcutu nainte cu 50 de ani de către unu germanu D. Schvartz. Dânsulu a topitu argintu într'o tigae şi vrându a'l răci curându, a vărsatu argintul topitu pe unu nicovalu de feru rece; daru îndată, cu mirare a auzitu că ease din argintu nişte sunete muzicale şi melodioase care seamănă cu cântecul unui organ. Dacă această descoperire s'aru fi făcutu în timpulu nostru care caută în mesile mişcătoare prezinţa unui spiritu, negreşitu că ar fi zisu atunci că şi în argintulu topitu rezidă un spiritu d'unu celebru muzicantu; daru atunci, lumea era mai prozaică, mai puţin amatoare de spirituri suprenaturali şi aşa a devinatu cauza fizică a acestui fenomenu.
Douăzeci şi cinci de ani mai pe urmă, un anglezu anume D. Arthur Trevelyan a amestecatu c'o vargă de feru, zmoala topită şi pe urmă, prin întâmplare, puindu acestu feru încălzitu tare pe o bucată de plumbu, a auzitu eşindu o strigare extraordinară şi tare; la începutu ş'a imaginatu că este strigare d'ajutoru a vr'unui nenorocitu atacatu de hoţi; daru pe urmă s'a încredinţatu că asta nu era strigare de omu, ci unu glasu foarte ascuţitu scosu d'acestu feru încălzitu tare şi pusu pe plumbulu rece.
Văzând aceasta, D. Trevelyan împreună cu D. Dr. Reid începu să facă experimente cu mai multe metale şi atunci s'a arătatu că toate metalele au unu talentu muzicalu; însă fiecare cântă altufelu (ca şi diferiţi actori în operă) şi această diferinţă depinde pe d'o parte de natura metaleloru şi pe d'altă parte de societatea în care se aflu, adecă cu care alte metale suntu în contactu.
Profesorulu Faraday, celu mai vestitu fizicu din Angliea, a urmatu pe urmă c'o mare exactitate cercetările fizice despre muzica metaleloru, a şi datu lecţiuni publice pentru unu publicu mare despre acestu obiectu (căci în Angliea au oamenii obiceiu a se interesa multu pentru descoperiri noui şi interesante în sfera ştiinţeloru naturale şi exacte).
Faraday a explicatu cauza eşirei acestoru sunete. Adecă, cându unu metalu foarte caldu să întâlneşte c'unu altu metalu rece, atunci celu caldu comunică repede căldura celui rece şi celu rece comunică repede răceala celui caldu (căci metalele suntu conductori buni pentru căldură sau răceală). Această comunicaţiune amicală de căldură, care la noi oamenii se face cu felurimi de vorbe, de îmbrăţişări şi de sărutări, la metale se face acompaniat (însoţitu) de sunetile muzicale. Această muzică a metaleloru, continue până cându metalele şi'au comunicatu unul altuia căldurile loru reciproce. Earna, cându arde cărbunii în sobă, poate oricine să'şi procure o asemenea muzică gratisu. E destulu ca să puie pe unu feru rece, cleştele de alamă galbenă cu care învârteşte focu ca să arză mai bine; cându cleştele suntu tare încălzite, va auzi o muzică foarte curioasă. Daru nu numai diferite metale, ci şi unu singur felu de metalu produce muzica, cându punem o bucată încălzită pe o bucată rece; aşa face argintul cald pus peste argintul rece, sau aramă pe aramă; daru aceste experimente ceru mai multă exactitate.
Eată unele povăţuiri cum 'şi poate procura oricine o asemenea muzică. Să ia cineva cleştele de metalu de la sobă şi să puie căpătâiulu său rece pe masă, pe cându căpătâiulu său celu caldu, să'lu puie pe o bucată de plumbu care însă trebue să fie câtu să poate de dreaptă (plană); atunci îndată să va auzi nişte sunete întocmai ca cându cineva se pregăteşte a cânta o arie muzicală. Dacă va apăsa cineva c'unu acu pe plumbu, sunetulu va fi mai limpede şi mai înaltu; cu câtu apasă mai multu, cu atâtu sunetulu devine mai înaltu şi astfelu 'şi va putea produce prin aceste experimente simple, o "serată muzicală" (cumu zicu acumu la noi traducându cuvântulu: soirée musicale) fără antre, fără osteneală şi fără trebuinţă d'aplaudare; căci metalele suntu artişti foarte modeşti, nu ceru nici unu felu d'aplaudare."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Darurile Naturii...

Darurile Naturii...

Capra Rupi-Capra - A DOUA PARTE

Cerbi şi porci mistreţi în pădure

"Rupi-capra nu aparţine la genul animalelor fricoase cum le produce un pământu şesu despoiatu de munţi. Întocmai cum a observatu Montesquieu: oamenii de ţări şese suntu fricoşi şi cei din munţi suntu curagioşi, asemenea vedemu şi la animale.

Rupi-capra este una din animalele cele mai curagioase. Susu acolo unde nemeţii ameninţă cu sgomotul lor infernal a năvăli peste totu şi a nimici orice întâlnescu pe drumu; acolo pe vârfurile periculoase ale stânciloru ascuţiţi unde poate o pisică aru avea frică să rămâie; în aceste cetăţi naturale parcă neaccesibile de orice fiinţă vie, acolo stă rupi-capra cu o mare mândrie şi'şi bate jocu de gonitorii ei. Daru omul, această fiinţă care, câteodată e mai sfiicioasă decât îngerii şi altădată mai îndrăzneaţă decât diavolii; omul, zicem a cutezatu a urma rupi-capra până în aceste locuri fabuloase, neaccesibile. Nenumeroşii vânători de rupi-capre a plătitu cu viaţa loru, această îndrăzneală; cu toate acestea, mulţi alţii i'au urmatu în această cale periculoasă. Este o atragere misterioasă, neexplicabilă, care atrage pe vânătorulu Alpeloru tocmai către rupi-capra şi locuinţa ei periculoasă. Această circumstanţă a datu locu la multe tradiţiune şi fabule populare în ţările muntoase, unde există rupi-capra. Acolo se zice că satana priimeşte câteodată forma unei rupi-capre şi trage pe omu către dânsu ca să'l pearză. Aşa este omu; cându imprundeţa lui l'a dusu într'o nenorocire, nu zice că elu e culpabilu şi învinovăţeşte pe toată lumea, chearu până la satana. Satana negreşitu că nu este vr'o fiinţă amabilă, cu toate acestea elu e de multe ori foarte nevinovatu, în crimele care le scriemu pe contulu lui, şi elu aru putea zice ca unu omu vestitu: "Suntu rău daru totu suntu mai bunu decât reputaţia mea".

Femela rupi-caprei este mai lesne de prinsu decâtu masculu, căci femelele suntu adunate în grupe împregiurulu puiloru loru, care îngrijescu cu o mare tandreţe, pe cându mascululu petrece o viaţă singuratică în locurile cele mai retrase. Unde s'adună o turmă de rupi-capre femele, acolo pune o santinelă care le înştiinţează îndată cându se arată vr'unu pericolu, atunci toate îndată dau fuga şi se facu nevăzute. Cându aceste animale se vădu tare gonite, se aruncă cu corpulu loru din vârfurile munţiloru la vale, cu o ageritate aşa de admirabilă, încâtu nu'şi facu nici unu rău şi scapă.

Rupi-capra iarna se pogoară mai josu şi vara se sue mai susu; căci ea urmează hotarulu zepezei care şi ea iarna se pogoară mai josu şi vara se sue mai susu. De la luna lui Iunie până la luna lui Septembrie, este etatea de auru pentru rupi-capra, atunci găseşte ea pe munţi păsciunea cea mai plăcută, erburii de munţi cei mai aromatici; se îngraşe şi se face veselă, daru iarna cându munţii suntu acoperiţi cu zăpadă şi nu e păsciune, ea sufere multu, daru totu nu moare; în genere are o viaţă tenace şi se ştie că de multe ori rupi-capra atinsă de glonţulu vânătorului cu burta crăpată, cu maţele atârnate afară, au datu fuga, au săritu peste abisuri efroiabile (terifiante, înspăimântătoare) şi au scăpatu de vederea omului.

Amorulu sexelor se deşteaptă la rupi-capra tocmai la toamnă. Atunci în mijloculu uraganeloru teribile ce domnescu atunci între munţi, parcă toate elementele naturei fiindu în luptă, în mijloculu acestoru lupte zicemu, se urmează şi o luptă furioasă între masculii rupi-capreloru. Femela asistă la aceste scene sângeroase unde vădu cu sânge rece cumu unul şi altulu din adoratorii ei, cadu din vârfulu munţiloru într'unu abisu imensu, împinsu acolo de către rivalulu său, furiosu de dorinţă şi jaluzie. Daru cu celu biruitoru, femela pleacă veselă, şi amândoi se retragu la unu locu singuraticu spre a gusta acolo în tăcere şi solitudine, dulceaţa amorului. La sfârşitulu lui Aprilie, ea fată doi pui. Ea'i hrăneşte cu ţâţă şease luni şi îngrijeşte singură pentru creşterea loru; căci tatălu loru e totudauna necăjitu şi nu va să ştie nimicu de puii săi.  Daru aceşti pui abia că suntu născuţi, că îndată începu să sară peste stânci, şi abisuri urmând muma loru cu o iuţeală încâtu nimini nu poate să'i urmeze. Cându muma loru e prinsă, ei din sine se predau în robie, nevrând ca să se separe de la muma loru nici în viaţă nici la moarte.

Vânătura rupi-caprei este cea mai rea întâmplare în Alpi (munţi); ea este centrulu în împregiurulu căruia se învârteşte toată lumea alpină. Vânătorulu, amu zisu, este trasu în susu c'o putere misterioasă, demonică. Nici unu Urangu, nici o făptură nu este pentru dânsu vr'o împedecare.

Singuru, cu puşca şi unu sacu de pâine pe spinare, cu unu bastonu feratu în mână, începe călătoria sa în această regiune periculoasă unde va rămânea mai multe săptămâni. O dorinţă nerezistibilă, îlu atrage către aceste locuri născute pline d'unu caracteru de majestate şi d'o măreţie sublimă. Daru ce condiţiune mare suntu cerute de la dânsulu ca să reuşească în această  întreprindere periculoasă! Elu trebuie să aibă unu umbletu siguru, nici o urmă de ameţeală, chiaru cându piciorulu său calcă lângă abisuri îngrozitoare; siguru trebue să fie ochiulu său, daru şi puşca sa şi glonţulu său trebuie să fie siguru. Elu ochează totu'd'auna numai capulu sau inima animalului, ştiindu bine că dacă îlu va atinge la unu altu locu, osteneala sa a fostu în deşertu. Daru cându vânătorulu întâlneşte acolo 9 rupi-capre conduse de una care se numeşte "regele rupi-caprelor" care este unu animalu bătrânu, atunci vânătorulu recomandă sufletulu său cerului printr'o rugăciune ferbinte; căci este celu mai mare pericolu d'a goni acestu rege alu rupi-caprei daru cea mai mare glorie aşteaptă pe vânătorulu acasă în sânulu său cându va reveni.

Acestu traiu a întăritu viaţa oameniloru în aceste locuri. Ei au devenitu d'unu caracteru energicu, sobri, întăriţi pentru toate ostenelile, despreţuindu moartea cu desăvârşire, într'unu cuvântu oameni belicoşi apărătorii mari ai libertăţei şi a nedependinţei lor naţionale.

Aru fi de doritu ca în multe ţări să trăiască căprioara ca să devie astu'felu o şcoală de cetăţeni buni."

 Copii cu căprioare de Crăciun

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Capra Rupi-Capra - PRIMA PARTE

Vânatu dupe Rupi-Capre (Antilope rupi-capra)

"Natura a creatu în diferitele sfere ale ei nişte obiecte pe care omulu le'a datu numirea de "nobili", fiindcă suntu lucruri care au în sine ceva distingatu, ceva necomunu şi plăcutu. În regnulu mineralu, oamenii au numitu în toate timpurile: aurulu şi argintulu "metale nobile" daru de cându există o nobleţe, care poate cineva s'o cumpere cu auru şi argintu, de atunci încă cu mai multu dreptu aceste metale meriteză adjectivulu loru de nobili. Între plante putemu zice că palmierile prin frumuseţea şi înfăţişarea loru majestoasă, suntu plante nobile daru şi între animale suntu unele "nobile".
De unu asemenea "nobilu" cu patru picioare, vomu vorbi acumu.
Capra rupi-capra sau capra roşie (Antilope rupi-capra, Chamois, Gemse) este unu animalu, care joacă unu rolu mare în poezia orientală ca şi a unoru populi, locuitorii ţăriloru muntoase.
La întâia vedere, oricine va zice că acestu animalu este unu felu de capră; căci seamănă multu cu capra din munţi cu părulu ei lungu, este şi vecina ei pe munţi între câmpiile de zăpadă şi de ghiaţă unde nu poate să se apropie picioru de omu. Coarnele ei drepte, care au la vârfuri ca nişte cârlige tari şi ascuţite, apoi împregiurarea că n'are barbă, că are ca o vargă oacheşă trasă la botu şi că lângă ochi n'are o groapă mică unde s'adune lacrămile ca la capre; toate aceste împregiurări, zicem, deosebescu multu rupi-capra din capra ordinară. Într'adevăru, acestu animalu are caracterile sale proprii: adecă pelea ei e oacheşă şi netedă, gâtulu ei e lungu şi elegantu ca gâtulu unui cerbu, de dindărătulu coarneloru are ca o groapă adâncă; apoi toată forma corpului loru, elegantu, subţire, făcutu pentru săltare între munţi şi stânci; picioarele sale ţepene şi mlădioase, ne spunu de nişte forţe care nu suntu cunoscute în câmpulu şesu. Ochiulu tare, urechea ascuţită arăt o vigilinţă care n'a dobândit'o spre a se păzi de oameni, ci de alţi gonitori mai iuţi încă decât omul. Dar şi tălpile sale încongiurate cu unu felu de potcoavă naturală de corpu, iaru arătu că acestu animalu e făcutu ca să umble săltându între munţi, stânci şi petre. Ce armonie admirală găsimu între făptura corpului animaleloru şi între loculu unde suntu hotărâte a trăi! În deserta nisipoasă, cămila a priimitu de la Natură o talpă căptuşită cu o periniţă moale; căci altmintrelea, s'aru fi cufundatu acolo; pe cându capra rupi-capra fiindu hotărâtă a trăi pe munţi şi între stânci, a priimitu din mâna Naturei chearu în ziua naşterei ei o potcoavă gata. Chiaru omul de munte care trăieşte lângă rupi-capra, afirmă această înţelepciune a Naturei, căci şi omulu cându cutează a urma drumulu rupi-caprei, a călca locuri atâtu de periculoase fiindu încongiurate de abisuri d'o adâncime de speriatu, atunci încalţă şi elu cizme avându tocuri bătute cu cuie de feru, care împedecă ca să nu alunece, să nu fie prada sigură a unei morţi pripite şi teribile. Printr'această calitate a copiteloru sale, rupi-capra este în stare a umbla pe vârfurile stânciloru celoru mai ascuţite, să stea la o înălţime gigantică, parcă spânzurată între ceru şi pământu, pe o palmă de locu încongiurată de abisurile cele mai adânci, a sălta de la o stâncă la alta c'o exactitate atâta de mare încâtu sare la orice punctu şi îlu atinge. Chearu peste capu unui omu stându în vale, sare din vârfulu munţiloru şi nu face unu pasu greşitu, şi rămâne pe vârfulu capului omului.
Eată în prescurtare istoria unui animalu petrecându o viaţă atâta de interesantă şi de romantică; unu animalu alu căruia vânatu are pentru omu o atragere misterioasă, demonică; căci mulţi oameni au găsitu moartea loru la asemenea vânate. Însă cu toate aceste pericole, omulu simte în sine o dorinţă nerezistibilă a umbla după dânsele, şi într'adevăru abia că omulu a ajunsu în regiunea locuinţei rupicapreloru, şi îndată i se prezintă patria loru cu toată frumuseţea ei măreaţă, i se prezintă toată istoria interesantă, anecdotică a acestoru animale. Călătorulu în aceste locuri d'unu caracteru sălbaticu, se află în societatea vulturului, a ursului oacheşu, a floriloru şi a animaleloru alpine încongiurate d'o zăpadă eternă, care nu se topeşte în mii de ani; într'unu cuvântu: se află în mijloculu unei scene nouă, interesante pentru noutatea şi singularitatea ei."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Chihlimbarul toamnei...

 

Muzice bizare - I. Munţi care facu muzică - A DOUA PARTE

El Bramador - Chile

"Unu altu asemenea munte muzicalu, descrie voiajorulu anglezu Alexandru Burnes care l'a vizitatu în anulu 1837. Acestu munte se află la o depărtare de 40 mile angleze de oraşulu Kobul în Persiea şi se numeşte Reg-Ravan (muntele mişcătoru). Acestu munte are o înălţime de 400 picioare, o povârnire de 40 grade şi o strată de nisipu albu, pe cându munţii vecinaţi suntu făcuţi de granitu. Aici iaru s'a observatu că, cându un oareşicare număru de oameni s'alunecă în josu peste acestu nisipu, atunci s'aude unu sunetu surdu ca de la o tobă; această observaţiune s'a făcutu deja în secolulu alu 15-lea.

Doi ani 'naintea observaţiunei a D-lui Burnes, unu altu voiajoru anume Charles Darwin a făcutu esperiinţe analoage în valea de la Hili lângă Copiapo. "Cându eramu în acestu oraşu, zice acestu voiajoru, auzeamu pe mai mulţi locuitori d'acolo că în vecinătate se află unu munte numitu El Bramador (urlătorulu). Atunci nu prea amu băgatu de seamă la această naraţiune, însă auzeam că acestu munte este acoperitu cu nisipu şi că acestu zgomotu se aude numai cându se sue oameni pe dânsu; va să zică, nişte împregiurări care se află şi la cei susu numiţi munţi sunători. Daru amu şi observatu la ţărmurile Braziliei că cându calulu meu umbla pe nisipulu grosu d'acolo, amu auzitu unu sunetu particularu, deşi nu prea tare".

Unu altu voiagioru anume D. Carl Meyer pomeneşte d'unu fenomenu analogu care l'a observat la California, adică că cându nisipulu cade josu prin umblarea oameniloru sau a animaleloru, atunci se aude un zgomotu tare ca d'unu clopotu mare.
Deunăzi s'a găsitu unu alu cincilea locu sunătoru pe insula mică Eigg ce se află pe ţărmurile apusene ale Scoţiei. Această insulă este făcută iaru de piatră de nisipu (sigă) albă şi subţire ca făina albă. La fiecare pasu ce amu făcutu pe acestu nisipu, zice geologulu Hugh Miller, amu auzitu unu mare zgomotu. Amu fost cu mai mulţi amici; fiecare din noi a scos unu sunetu particularu, dupe iuţeala şi greutatea pasului său, prin urmare noi toţi împreună prin umbletulu nostru, amu scosu un concertu armoniosu foarte curiosu. Neîncetatu au eşitu din nisipu unu zgomotu repetând "Vu, Vu".
Eată o muzică care o face Natura fără mână de omu; o muzică fără instrumente, fără virtuozi, fără auditoriu şi lucru celu mai bun, fără antreu."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Muzice bizare - I. Munţi care facu muzică - PRIMA PARTE

Muntele Sinai - Jebel

"Lumea crede de multe ori aceea ce este imposibilu; asta este o greşeală; dară cându crede aceea ce este abia de crezutu, este ertatu; căci de multe ori, aceea ce este astăzi necredibilu, mâine va fi o faptă netăgăduită. În asemenea cazu se află munţii muzicali.

Celu d'întâiu care a vorbitu despre acestu fenomenu curiosu, era voiagiorul germanu Seezen. Elu s'a aflatu pe peninsula Sinai unde este un munte numitu "Djebel Nakus" (muntele Klopotu) despre care se zice de mai multe secule, o tradiţiune populară că în sânul acestui munte este îngropată o biserică a căruia călugări suntu chemaţi la slujbă chiaru prin muntele însuşi, care scoate sunete ca un clopotu.
Dupe voiagiorulu englezu Ward, unu asemenea munte care scoate sunete ca unu clopotu se află lângă oraşulu Tur la ţărmurile Mărei Roşie. Seezen a avutu curagiu şi s'a suitu pe acestu munte pe care l'a găsitu compusu de sigă (peatră nisipoasă) albă şi fragedă care, la amândouă laturile este acoperită parcă cu două panglice de nisipu moale. Acestu voiagioru a auzitu, într'adevăru nişte sunete particolare eşindu din acestu munte. Aceste sunete, întâia oară îi s'a părutu ca un zgomotu micu sau ca unu glasu subţire tremurându care, cându s'a făcutu mai tare, cându mai slabe, cându au încetatu cu totulu şi cându au începutu din nou. Daru cându acestu voiajoru s'a suitu pe vâna de nisipu care se află pe munte, atunci îi s'a părutu că parcă aceste sunete easă de sub picioarele sale. Daru mirarea lui cea mare era, cându s'a urcatu pe vârfulu muntelui şi a mişcatu nisipulu cu mâinile şi picioru. Atunci a începutu să auză un zgomotu aşa de tare şi de infernalu, încâtu îi s'a părutu că parcă pământulu tremură sub dânsulu; voiajorulu a rămasu parcă stâlpitu de surprize şi mirare.

Dupe acestu voiajoru eară a vizitatu acestu munte, anglezulu Gay de la Oxford. Dânsulu descrie acestu fenomenu întocmai ca voiajorulu Seezen, însă zice că glasulu tremurându care a auzitu la începutu, seamănă cu sunetulu unui clopotu.

Alu treilea voiajoru care a vizitatu acestu munte, este locotenentulu anglezu Welsted. Dânsulu zice că muntele sunătoru are o înălţime ca de 400 picioare şi că este în comunicaţiune cu malulu mărei (care se află la o depărtare de 3 1/2 mile angleze) printr'unu şiru de movile de nisipu. Lui i s'a părutu, glasulu nisipului sunătoru întocmai ca glasulu unei arpe numită Arpa lui Aeolus care cântă din sine noaptea; pe urmă cându s'a întăritu, aceste sunete îi s'au părutu ca urletulu unui tunetu de departe, care face că parcă totu muntele tremură. Stânca (peatra) pe care acest voiajoru a şezutu ca să auză această muzică bizară, a tremuratu şi cămilele pe care voiajorii s'a suitu pe munte, au fostu prinse d'o mare spaimă încâtu au vrutu să fugă.

În zilele noastre anglezulu Wart a vizitatu din nou acestu munte curiosu. Dupe dânsulu, drumulu care duce la acestu munte, trece peste o vână de nisipu care să suie încetu de la mare şi umblă pe unu felu de peatră poroasă plină cu aeru, în care vântulu şi apa au şi săpatu nişte vărgi adânci. Una dintr'aceste vărgi care avea o lăţime ca la 15 metre, a mersu până la vârfulu muntelui şi avea o povârnire de un unghiu de 40 până la 45 grade şi era la amândouă laturile parcă închisu cu ziduri naturale compuse de Sigă. La începutu, totu era liniştitu; pe urmă a începutu să se auză unu glasu subţire parcă de muzică care, cându se întări, cându să slăbi şi seamănă multu cu sunetulu unei flaute. Daru îndată, sunetele s'au făcutu atâtu de tare şi de zgomotoase încâtu semăna suneteloru unei orge şi totu muntele parcă a începutu să tremure. Daru a observatu că totudauna eşirea suneteloru era asosită cu o mişcare a nisipului de munte. De câte ori voiajorulu făcea unu pasu nainte, şi nisipulu umblându să se puie la locu a împlini groapa pricinuită dupe pasulu voiajorului, deatâtea ori a eşitu sunete şi glase muzicale din munte, ca şi apa eşind dintr'un izvor. Cu câtu câtăţimea nisipului pusu în mişcare era mai mare, cu atâtu şi sunetele era mai tare, mai pline şi mai melodioase."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Măgarulu Statului fără ureche în Spania...

"În Spania suntu măgari, ca pretutindenea. Unde nu suntu? De multe ori îi găsim unde nu'i căutăm; câteodată în saloane, în loc de grajd. Asta nu mai e de mirare; lumea s'a obicinuitu cu această anomalie. Daru un lucru curiosu este că, pe cându pretutindenea măgarii cei adevăraţi, cei din grajdu au urechea mare, în Spania, în această ţară excepţională, se află un măgaru alu statului fără urechi.-

Eată explicaţiunea acestui miracolu.

În Spania este o lege că cei condamnaţi a fi spânzuraţi, mergu la spânzurătoare călări pe unu măgaru. Mai nainte, era obiceiu că Buroulu (Enger) cumpăra în ziua execuţiunei, un măgaru pentru această ceremonie tristă şi după execuţiune îl vindea. Daru cându a cunoscutu cineva pe un omu că merge călare pe unu măgaru care a servitu la o execuţiune, acestu omu a devenitu râsulu publicului; ba încă s'a văzutu că fete frumoase şi oneste, n'a pututu să se mărite fiindcă s'a descoperitu că unulu din rudele ei a umblatu pe un măgaru cumpăratu de la enger (hingher).

Aşadaru Guvernulu Spaniei a hotărâtu d'a întreţine pentru execuţiunile engerului, unu măgaru al Statului; însă ca să se cunoască acestu măgaru din ceilalţi colegi ai săi, au hotărâtu ca măgarului Statului să i se taie urechea. Dupe ce s'a întocmitu institutulu măgarului Statului în Spania, fetele găsescu acolo lesne bărbaţi şi toată lumea e fericită."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Musica Antiqua Ambergensis - Commedia Musicale

Luciano Pavarotti în Rigoletto...

Luciano Pavarotti în Rigoletto (CD 1 şi 2)

Răceala şi efectele ei - A TREIA PARTE

3. Un experiment de hidroterapie

"O altă experienţă a arătatu că pelea noastră este într'o relaţiune foarte intimă cu organele digestiunei (stomaculu şi intestinele) noastre. E cunoscutu că după o baie, avemu multă poftă de mâncare, apoi iaru e cunoscutu că, cându şi'a răcitu cineva picioarele, e prinsu de colică sau urdinare; daru cându şi'a răcitu şalele, e prinsu adeseori de dizenterie (lesenderie) cu sânge. Daru cându copiii 'şi răcescu burta, suntu expuşi a fi prinşi de vărsătură şi urdinare.
Mulţi oameni răcindu'se toţi d'o dată, totu nu se voru bolnăvi toţi d'unu felu, ci din contra unulu s.e. va fi atacatu de o peripneumonie, altu poate d'unu guturaiu, daru alu treilea d'o inflamaţiune în ureche. Asta provine de felurimi de predispoziţiuni care le au în corpulu loru. Proverbulu care zice: "unde e aţa slabă, acolo se rupe" se adeverează şi aici. Unulu care are unu peptu slabu sau care lucrează prea multu cu peptu (s.e. unu profesoru, unu advocatu, unu cântăreţu  ş.c.l.) voru dobândi o peripneumonie; daru unu altu care are unu capu slabu, va dobândi unu reumatismu în capu; pe cându altulu care are o predispoziţiune pentru guturaiu (mai cu seamă pleşuvi) voru dobândi unu bunu guturaiu; pe cându iaru unu altu cu unu stomacu slabu, va dobândi o urdinare sau o colică. Daru nu numai diferiţi indivizi, ci chiaru unu singuru omu răcindu'se mâine, nu va dobândi totu această boală care a dobândit'o eri după o răceală; căci natura omului se schimbă şi cu dânsa se schimbă şi predispoziţiunea diferiteloru organe pentru diferite boale.
Unii oameni cu o pele fină, transperinte, suntu născuţi cu o predispoziţiune pentru răceală; alţii o dobândescu printr'o educaţiune şi modulu traiului loru, mai cu seamă cându prea au obişnuitu pelea loru numai cu căldura păstrând'o c'o mare anxietate de orice vântulu ceva, răcoritoru; aceşti oameni se răcescu prea lesne şi pentru dânşii negreşitu nu e mai bine decâtu a alerga la metoda lui Priessnitz cu apă rece care va întări corpulu loru în contra predispoziţiunei pentru răceală.
Pentru a se păzi de răceală, mijloacele cele mai bune suntu: pasa de tranziţiuni repezi de diferite temperaturi, mai cu seamă să nu bea cineva apă rece cându este în transpiraţiune şi întărirea corpului prin uzagiu d'apă rece; însă aceasta cere o mare circumspecţiune, ca să nu se răcească cineva la începutu cându nu e încă obişnuitu cu rece.
Până acumu am vorbitu de răceala produsă prin cauzele fizice; daru suntu şi răceli produse prin cauze morale. Cine nu ştie că unu omu care are frică de ceva, tremură de răceală? Cine nu'şi aduce aminte că auzind citindu seara vr'o istorie teribilă (s.e. de stafii şi de morţi înviaţi) că pelea lui se face aspră (pelea de gâscă) încâtu părulu i se zbârleşte? Cine din lectorii noştri care erau odată studenţi nu'şi aducu aminte de răceala neplăcută care au simţitu în luna lui Iunie în ziua examenului anualu, măcaru că afară lumea se văita d'o căldură prea mare? Apoi cine earu din stimaţii lectorii noştri care au avutu odată a face cu "oameni mari", nu'şi aducu aminte cumu pelea loru s'a făcutu "o pele de gâscă", cându aceea oameni mari de care depinde soarta loru, i'au primitu odată "foarte rece"? Toate aceste fenomene nu mai intră în sfera articulului igienicu d'astăzi şi medicina nu poate să facă aici altu nimicu decâtu a ura tineriloru să scape de răceală în luna lui Iunie şi tot d'o dată a ura tuturor oamenilor a nu avea trebuinţă de "anticameri", sau cel puţin a nu fi primitu rece acolo."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Răceala şi efectele ei - A DOUA PARTE

2. Practica medicală la domiciliu

"Ştiinţa vieţii sau fiziologia ne zice că pelea omului este acestu organu expusu influinţeloru răcelei. Pelea noastră e unulu din organele cele mai necesarie pentru menţinerea vieţei noastre; căci printr'însa easă neîncetatu o câtăţime considerabilă de materii fluide şi aeroase (gazoase) care au devenitu de prisosu pentru corpulu nostru. Cându această evaporaţiune a materiiloru fluide nevăzute (aburiloru de apă) încetează a se urma din pelea noastră, vieaţa noastră este ameninţată; de aceea cându pelea noastră se strică, vieaţa ne este în pericolu. S.e. cându cineva 'şi'a arsu o parte mare a pelei sale, este în pericolu deşi arzura pelei nu e prea mare în sine. Vărsatulu, scarlatina şi celelalte asemenea patime ale copiiloru, suntu aşa de grave şi de periculoase, fiindcă pelea corpului este atunci atacată şi nu poate să funcţioneze. Pelea omului are o ţesătură d'o compoziţiune delicată şi foarte admirabilă. Nu putemu să întrămu aici în descrierea acestui miraculu alu naturei, însă atâtu putemu să zicemu că pelea, spre a împlini funcţiunea ei d'a curăţa sângele de felurimi de materii devenite de prisosu şi vătămătoare; că pelea aceasta, zicemu, este pătrunsă de felurimi de pori, de vine foarte mici şi de arterii foarte mici care aducu sângele sub suprafaţa pelei la toată periferia (ocolul) corpului; aşadar când pelea se răceşte îndată după ce era caldă, porii se strângu şi vinele şi arteriile asemenea, atunci evaporaţiunea materiiloru fluide nu mai poate să se urmeze şi sănătatea este derangiată. Mai cu seamă se întâmplă aceasta cându pelea era în transpiraţiune cându porii ei suntu deschişi şi cându îndată s'a răcitu şi materia destinată a eşi afară prin transpiraţiune (năduşeală) s'a întorsu iaru în corpulu nostru.

Sângele nostru are o căldură multu mai mare decâtu aerulu care ne încongioară; căci căldura sângelui nostru, se sue până la 32 grade (Reaumur) pe cându aerulu abia în unele zile prea călduroase în luna lui Iulie, se suie la această temperatură. Aşadaru, fiindcă căldura caută totdauna să se puie în echilibru, de aceea aru căuta să easă şi prin pelea noastră dacă n'amu purta îmbrăcăminţi calde care împedecă această eşire a căldurei din corpulu nostru; daru acumu pelea are şi ea cu puţină diferenţă totu acea căldură ca şi sângele nostru. Nu e de mirare că, cându expunem toată sau o parte a pelei la o temperatură mai inferioară decâtu a corpului nostru, că atunci, răcindu'se îndată, poate să aducă vătămare sănătăţei noastre în trei moduri, adecă:
I. Porii ei se strângu şi evaporaţiunea fluideloru nu se face, atunci rămâne în sânge o mulţime de materii care trebue să easă şi calitatea sângelui se strică, de aceea răceala pelei aduce mai cu seamă Rheumatismu în care sângele e alteratu (stricatu).
II. Cându pelea se răceşte, atunci sângele care era mai nainte răspânditu peste periferie (ocolulu) ca şi centrulu corpului, se retrage de la periferie către organele centrale ale corpului (către capu, plămâni, inimă şi c.l.) şi produce acolo congestiune (grămădire); şi chiaru inflamaţiune (aprindere) sau ruptura unora vine mici din cauza grămădirei atunci apoplexia (damblaua) e gata. De aceea iarna mai cu seamă se arată felurimi de inflamaţiuni în peptu şi în cap ca şi apoplexia este foarte deasă cându domneşte afară unu geru tare şi secu.
III. Răceala pelei împedecându eşirea afară din corpu a unora fluide de prisosu, aceste fluide rămâindu în corpu, producu acolo idropică; căci idropica nu e altu nimicu decâtu prisosirea materiiloru fluide care prin vr'o împedecare, n'au eşitu afară; de aceea nu e raru să vedemu că oamenii care şi'au răcitu pelea că îndată s'au umflatu, mai cu seamă se întâmplă aceasta la copii după scarlatină (cochinadă) cându atunci pelea loru e foarte subţire şi prin urmare prea supusă răcelei; asemenea copiii poate să fie prinşi de idropică peste totu corpu în puţine ore."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Răceala şi efectele ei - PRIMA PARTE

"Nu este vorbă care să se repete în toate zilele atâta ori ca vorba "răceală". Să inte cineva într'o societate unde suntu adunaţi mai mulţi oameni şi curându o să vază că pentru toate suferinţele omeneşti "răceala" e vinovată. Unulu se vaită de durere de capu; altulu strănută prea multu; alu treilea tuşeşte; alu patrulea are vărsătură sau urdinare; alu cincilea tremură de frigu; alu şaselea arde de căldură; alu şeaptelea are durere în toate oasele; alu optulea are o surzire în ureche; alu noălea are guturaiu; alu zecelea are durere de ochi; toţi aceşti oameni zicu că "s'au răcitu" şi pentru asta s'au bolnăvitu.

Altulu rămâne toată noaptea în birtu, a mâncatu ca cându aru avea stomaculu unui Elefantu, a băutu vinu mai multu decâtu cămila bea apă şi spre ziuă s'a întorsu acasă. Dimineaţa e bolnavu şi chiamă pe doctoru. "Ce ai domnule?" îlu întreabă medicu. "M'amu răcitu astă-noapte mergându acasă" dă răspunsu.

1. Vizita doctorului după petrecere...

Unu altu are gura plină de dinţi găunoşi; cu toate acestea mănâncă la balu felurimi de cofeturi şi bomboane. Cându vine acasă, negreşitu că'l apucă durerea de măsele; însă elu zice că s'a răcitu la balu, căci era într'o uşă şi fereastră, deşi amândouă erau închise. O fată tânără este îmbrăcată într'o "rochie de balu" care îi strânge peptu, făcându'lu ca un băţu de subţire încâtu abia poate să răsufle; ea merge aşa la balu şi joacă acolo toată noaptea. Nu e de mirare că după acest atacu neraţionabilu alu organeloru resuflărei, se arată o tuse şi alte asemenea semne neplăcute. Daru tânăra nu încetează să zică că "cându a eşit de la balu s'a răcitu la garderobu". Daru unu tânăru cu o inimă "prea înfocată" abuzează de plăcerile vieţei, să slăbeşte încâtu picioarele îi tremură şi nu'lu mai ţine. Elu zice că "asta îi a venitu dintr'o răceală". Şi nu ştie că din contra, îi a venitu de prea multă căldură.

Într'unu cuvântu: mai toate suferinţele fizice ale omului, mai toate patimile, suntu socotite că ar fi venitu de răceală. Ce este daru această "răceală" care joacă unu rolu aşa mare în viaţa oameniloru? Care este partea corpului nostru care este expusă aşa de desu acestei cauze vătămătoare? Cumu se răceşte corpulu nostru?"

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Rabindranath Tagore...

"În 1913, premiul Nobel pentru poezie era acordat lui Rabindranath Tagore. Un poem, reprezentativ mai ales pentru mesajul său, conferea, operei sale lirice particulară valoare:
Un bătrân este mistuit de dorul de a afla piatra filozofală, căutată de alchimia medievală, piatră care preschimbă în aur orice metal pe care-l atinge. Şi, bătrânul, încins cu un lanţ de fier, pleacă, străbate de-a lungul râurilor ţări  de-a rândul, lovindu-şi cingătoarea cu fiecare piatră întâlnită în cale. Ajuns în Europa, pe malul unui râu, facându-şi lucrul pentru care pornise, nişte copii, cu vitele la păşune în lunca râului, se apropie, privesc şi arată stăruitor cu  degetul spre bătrân, spre cingătoarea  lui. Bătrânul se opreşte, priveşte şi el şi, deodată, izbucneşte într-un plâns neistovit. Aievea, lanţul cingătorii lui strălucea: devenise aur. Vestea despre el s-a răspândit şi locuitorii satelor din jur se adună; bătrânul încă plânge... Când s-a oprit din plâns, la rugămintea mulţimii, dezvăluie taina: "Am căutat de-a lungul timpului şi drumului piatra. Am avut-o în mână, mi-a prefăcut lanţul în aur, precum vedeţi, dar n-o mai am. Am aruncat-o, fară să ştiu. Am lepădat-o."
Mesajul era adresat nouă, Europei: "Voi, europenii - vrea să ne spună Tagore - aţi avut această Piatră care  transfigurează, salvează, mântuieşte; dar aţi lepădat-o. Iar Piatra e Hristos". Acesta este mesajul lui Tagore adresat nouă, europenilor. În acest spirit, unui misionar englez care-i scrisese, cerându-i sfat cum să-şi împlinească vocaţia lui misionară creştină în India, Tagore îi răspunde: "Dacă veniţi, predicaţi şi dovediţi iubirea, iubirea lui Hristos!"

Izvor: Prezentare de părintele GALERIU la "OFRANDA LIRICĂ" (GITANJALI) de RABINDRANATH TAGORE

Rabindranath Tagore (Scenariu radiofonic de Valeriu Sârbu)

Plantele Orhidee...

"Plantele Orhidee sunt în Botanică, aceea ce este cartea numită "O mie şi una de nopţi" în literatură. Adecă tocmai ca în numita carte găsimu o adunare din cele mai bizare istorii, aşa găsimu la o Orhidee o adunare din cele mai bizare forme de plante, nişte forme de flori aşa de stranii (ciudate) încât n'aru crede cineva la existenţa loru, dacă nu le'aru găsi în realitate în natură.
Eată cum se exprimă D. K. Muller despre aceste clase de flori. "Făptura şi formele acestor flori, zice acestu autoru, covârşeşte toate ce aru putea imaginaţiunea noastră să'şi imagine în sfera fiinţeloru fantastice şi imaginare. Aceste flori suntu toate compuse de şease foi, daru Natura a ştiutu să varieze făptura fieştecărei foi deosebite şi compoziţiunea loru împreună, încâtu au eşitu nişte forme încântătoare, extraordinare. Într'aceste flori găsimu unele care seamănă cu un pantofu de damă foarte elegantu, cu panglice şi un nodu graţiosu, sau că floarea are colori atâta de vii şi de strălucitoare încâtu seamănă cu rubinu, smaraldul, topaz şi alte pietre preţioase, atâta de rare şi de extraordinare încâtu nici fantezia orientală fierbinte a principesei în cartea "O mie şi una de nopţi" nu le prezintă în colori mai vii şi mai fantastice. Altă dată, o floare orhidee se prezintă ca o insectă, cu aripile sale întinse zburând încoace, încolo. Mâna botanistului tremură câteodată de surpriză şi de mirare cându va să ia în mână o spică de flori şi întâlneşte nişte albine, muşte, lăcuste, sau chiaru broaşte mici, sau capete de şerpi, de boi, de maimuţe sau a unui cavaleru cu cască şi toate aceste obiecte nu suntu în realitate altu nimicu decâtu flori care au îmbrăcatu forme stranii a acestoru obiecte. Ba încă, în sudul Americei există o speţă de flori orhidee (Peristeria) care seamănă într'atâta c'o porumbiţă cu aripi întinse, încâtu populii păgâni o venerează ca simbolulu zeetăţei amorului, pe cându creştinii d'acolo venerează această imagine ca prezentaţiunea a spiritului sanctu.

Florile orhidee, ori că stau dreptu în susu, sau că suntu atârnate în josu formându ca nişte ciorchine sau adunături de flori foarte plăcute. Unele orhidee suntu foarte roditoare; aşa se găseşte într'o grădină în Anglia o plantă orhidee (Dendrobium speciosum) care poartă două mii de flori. Nu există o coloare în lume care nu este reprezentată în orhidee; daru mai cu seamă se găseşte la aceste flori în privinţa coloriloru o armonie admirabilă care face că vederea acestoru plante este aşa de plăcută. Daru şi în parfumuri suave şi delicioase suntu bogate aceste flori. E destulu ca să numimu aici Vanilia care este şi ea unu felu de orhidee. Daru mai în genere, toate orhideele sunt aşa de odorante încâtu o singură plantă umple câteodată o florărie întreagă cu odoarea ei.
Aceste plante admirabile în felurimi de chipuri, crescu numai în climele cele mai calde (tropice); acolo (mai cu seamă în America tropicală) pădurile suntu pline cu orhidee care nu crescu pe pământu, ci susu pe arbori; căci suntu plante parazite care se nutrescu pe costulu altora. Nu e de descrisu, zicu voiagiorii, frumuseţea unei pădure virgine în sudulu Americei cu arborile sale seculare, cu palmierile sale gigantice, în mijloculu cărora suntu atârnate în aer nişte fiinţe bizare care formează în aceste imense regiuni, parcă un plafonu zugrăvitu cu felurimi de obiecte fantastice; aste suntu felurimi de orhidee atârnate susu pe arbori unde crescu.
Cultura orhideelor în climele noastre este camu costisitoare; căci cere o florărie d'o temperatură (căldură) foarte înaltă şi tot d'o dată unu aeru umedu. Cu toate acestea, suntu acumu în Europa nişte florării unde crescu mii de speţe de orhidee; căci, observă un botanistu, suntu acumu cunoscute mai multe speţe de orhidee, decâtu era cunoscutu speţe de plante în genere, nainte cu o sută de ani.
Cine daru va să admire pe pământu unu paradisu de flori exotice de felulu celu mai extraordinaru, să viziteze o florărie de orhidee. Tocmai atunci va pricepe aceea ce zice religiunea indieniloru "Dumnezeu vrându a face o poezie, a făcutu flori!"

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Country Clasic

Country Clasic found on Classic

Apteryx Australis (Kiwi) sau paserea fără aripi...

"Nu e de multu, cându Naturaliştii au privitu pe această pasăre ca o fiinţă fabuloasă care nu există; până cându căpitanul Barolay a adusu la Europa în anulu 1812, unu exemplaru alu acestei paseri şi  atunci s'a văzutu că pasărea fără aripi este o realitate aşa de mare ca şi  unii "oameni fără capu". Cadaverulu acestei pasări este expusu în Muzeu Zoologicu de la Londonu.
Foarte remarcabilu este cioculu acestei paseri; căci nările sale formează ca doi cilindri care mergu în toată lungimea ciocului, apoi josu la deschiderea loru suntu acoperiţi cu două acoperişuri formate ca nişte capace. Când capacele se pun pe nări, le închide cu totu; dar pasărea, după voinţă poate să le deschiză. Natura denadinsu a datu acestei pasăre astfelu de organu de mirosu; căci Apteryx are obiceiu că îngăureşte cu cioculu său adâncu în pământu ca să caute acolo nutrimentulu seu (vermuşi, insecte, ş.c.l.) Apoi ea n'are un ciocu moale, simţitoru ca becaţele, de aceea Natura îi a conservatu organulu mirosului tare ca, prin mirosu să simţă ea prezenţa animaleloru, care facu nutrimentulu ei; apoi dacă n'aru avea ea aceste capace, nările sale îndată s'aru umplea cu pământu, săpându acolo adâncu şi îi aru fi slăbitu mirosu; de aceea natura îi a datu aceste acoperişe pe nării care, cându pasărea sapă, se punu pe nări şi le ţine liberu, daru cându pasărea va să ştie dacă este ceva pentru dânsa josu unde nu vede, atunci deschide capacele năriloru şi mirosulu ei de spionu îi slujeşte atunci foarte bine. Păcatu pentru poliţiile ţăriloru civilizate că spionii lor n'au capace pe nasu, căci ar făcea minuni, aru mirosi lucrurile care se facu chiar sub pământu.
Felulu traiului acestei pasăre e puţinu cunoscutu; se găseşte numai în Noua Zeelandă, unde şade singuratică în păduri care au unu pământu nomolosu; acolo se ascunde între arbori goi, sapă groapa în pământu cu nasu dară easă raru ziua şi numai noaptea (iaru ca unu bunu spionu). Indigenii d'acolo o gonescu multu; căci penile sale suntu foarte căutate pentru ornamentele manteleloru căpitaniloru acestoru populi sălbatici. Penele negre-oacheşe ale lui Apterix, suntu mai stimate în Noua Zeelandă decâtu Ermelinu în Europa pentru mantelele principiloru.
Vânatu dupe această pasăre, se face noaptea; adecă o gonescu la lumina făcliilor cu câini, rupu crăcile copaciloru şi acestu zgomotu o sperie tare, atunci ease din culcuşulu seu şi fiindcă nu poate să zboare, e prinsă. Deşi se apără bine cu cioculu şi cu picioarele groase, daru în zadaru, căci o pasăre care n'are aripi este ca unu populu care n'are presa liberă şi arme; amândouă suntu fiinţe fără mijloace de apărare şi de scăpare.
Gonirea acestei pasăre a făcut'o foarte rară chiaru în patria ei, daru în Muzeurile Zoologice ale Europei, Apteryx este una din paserile cele mai rare."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Viţă şi viaţă...

 

Tango found on Classic

Vulpea şi pisica de George Sion

Când vulpea nu ajunge la struguri, zice că-s acri!

"Pe'o poliţă înaltă, într'o cămar'odată
O oală cu smântână sta bine aşezată.
Pisica cea de casă se totu uita la ea,
Şi neputându ajunge, musteţile-şi  lingea;
Dar eată că şi'o Vulpe se'ntâmplă ca să vie,
Crezându c'acolo este vreo găinărie.
Cumu vede pe Pisica îi zice: "Ce pândeşti?
Au nu'ţi place smântâna ce'n oală o priveşti?"
Pisica îi răspunde: "Ba-mi place foarte tare:
Dar vezi, acuma, dragă, mă aflu'n postulu mare.
Te rogu însă priveşte colo sub grindă, susu:
Ce mândră clădărie de struguri s'a mai pusu!
Am auzitu că'ţi place această mâncărică.
Mănâncă, dragă Vulpe; şi  nu-ţi va fi nimică.
Iar Vulpea, ce la struguri s'ajungă nu putea,
Răspunde: "Suntu prea acri; nu-mi place, draga mea!"

Morala:
Adesea ne se'ntâmplă ca să ne păcălimu,
Cându prea multă "fineţă" se arată… "nu voimu!"

Izvor: 101 Fabule de George Sion

Biserica toamnei...

 

Chopin - Nocturnes found on Classic

Victoria Regia sau regina planteloru...

"Animalele terestre 'şi'au regele loru, acesta este leul; paserile în aer iar 'şi'au regele lor, acesta este vulturul. Chiar mica albină s'a constituitu într'o monarhie şi 'şi'a alesu o regină; de ce daru plantele să nu aibă unu "suveranu"? Daru eată că plantele, în toate chipurile mai delicate decât animalele 'şi'au ales o regină în loculu unui rege; o plantă dulce frumoasă şi  suavă în loculu leului, acestui suveran sângerosu şi în loculu vulturului, acestui rege hrăpitoru.
Domeniul apei a biruitu totdeauna pe domeniul continentului. Nu numai că regiunea apei e de trei ori mai mare decât regiunea continentului, apoi şi  toate fiinţele organice care trăiesc în domeniul apei, suntu multu mai mari şi mai gigantice decât aceia în domeniul continentului. Elefantulu, cel mai mare animal terestru, nu e nimicu lângă o Balenă, care ajunge la o mărime de 70 până la 100 picioare. Daru şi între plante, arborile terestru celu mai mare adică Pinus (bradul) din Australia şi alte clime calde, deşi ajunge la înălţimea gigantică de 200 până la 250 picioare, totu nu ajunge la mărime unora plante de mare din genulu "fucus" care au câteodată mărimea fabuloasă de 400 picioare (s.e. fucus macropyrus).
Daru şi în privinţa floriloru, apa nu rămâne îndărătu; căci deşi în genere, nenumeroasele flori de colori variabile şi d'odoare suavă crescu pe uscatu, însă şi marea are o mulţime de plante care îi suntu proprii, admirabile pentru frumuseţea loru particulară, cu care acopere fundulu oceanului făcându'lu parcă unu parteru de flori din cele mai bogate colori.
Planta Victoria regia, care botaniştii o numescu acumu Regina floriloru meritează cu dreptu cuvântu, această numire. Domnia îi se cuvine prin majestatea mărimei ei.
Să'şi imagine cineva o plantă acvatică crescându într'unu bazinu d'apă caldă, avându flori atâtu de gigantice, încâtu o foae ajunge la o mărime de 3 stânjeni şi la o grosime aşa de mare încâtu un copilu de 10 ani poate să stea pe o foae şi să n'o rupă! Apoi şi făptura unei asemenea foae este extraordinară. Partea de susu este netedă şi lucitoare şi noată peste apă, daru suprafaţa de josu a foii băgată în apă este făcută ca cea mai delicată sită, însă găurile acestei site suntu umplute c'o materie verde (paranhimulu foii). Daru pe margine, această foae gigantică este încongiurată c'o galerie de giuru împregiuru; aşadat foaia prezintă o luntre perfectă în care poate să şează unu omu.
Daru calitatea cea mai preţioasă şi cea mai grandioasă arată floarea acestei plante. Boboculu ei are mărimea unui capu de copilu; apoi se desface curându şi parcă neprevăzutu, de multe ori într'o noapte cu unu mare zgomotu, atunci dimineaţa floarea desfăcută prezintă spectaculu celu mai admirabilu. Sute de foi (petale) albe ca zăpada, încongiură marginea parcă cu unu firu roşiu de coloarea stacojie, şi toate fiindu d'o mărime neobişnuită, formează interiorulu acestei flori care atunci are unu diametru d'unu picioru şi mai bine! Să'şi imagine cineva o floare de mărimea extraordinară a unui picioru şi d'aceste calităţi briliante şi o să se explice favorulu celu mare şi admiraţiunea generală, care această plantă a dobânditu în puţini ani de cându a descoperit'o.
Acumu încă ceva despre istoria acestei plante.
Nainte câţiva ani, doi călători ştiinţifici Englezi au descoperit'o în Mexico unde creşte în mijloculu bălţiloru (precumu planta Nimfea sau Lotos). Cu mare pericol s'au apropiatu la acestu locu, însă dorinţa d'a admira d'aproape această regină a plantelor, s'au făcut că oamenii au uitatu de pericolu şi au mersu în luntre la dânsa d'unde au luatu şi sămânţa ca să transporteze în florăriile Europei. Dar în onoarea reginei loru. Englezii au datu acestei plante numirea de Victoria Regia. Toată lumea a aplaudatu la această numire, cându s'au încredinţatu că această plantă este într'adevăru regina planteloru, biruindu'le pe toate.
De atunci au încercatu întâiu la vestita grădină de Keiv lângă London şi a semănatu acolo seminţele acestei plante; însă fiindcă cere unu bazinu de apă caldă ca să crească acolo, de aceea a făcutu acolo dinadinsu o florărie mare umplută cu unu bazinu d'apă caldă pentru această plantă, care a reuşit bine acolo şi London au avut peste puţinu, ocaziunea a admira această descoperire nouă strălucitoare a ştiinţelor naturei. De la London, cultura acestei plante acvatică gigantică a trecutu la Gent în Belgia apoi la Parisu şi în cele dupe urmă şi la grădina imperială de la Schoenbrun lângă Viena; însă, precumu amu zisu, cultura acestei plante este foarte cheltuitoare şi e permisă numai oameniloru mari care poate să cheltuiască sume mari în grădina loru. Parcă că această floare regină 'i place a avea numai a face cu regii şi ceilalţi oameni mari. Daru oricumu, cu totu gustulu ei aristocraticu, planta aceasta merită admiraţiunea tuturora, măcaru celoru mai mari democraţi. De aceea şi Americanii din Staturile Unite, aceşti republicani purişti care nu voru să ştie de nici un respectu pentru vr'un cap coronat, se închină la majestatea acestei regine plantare şi  pretind că aceasta n'a atentatu până acumu între nimicu la instituţiunile liberale ale marelui Washington."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Maica Domnului cu Pruncul Sfânt - Icoană din Betleem - Locul unde s-a născut Hristos

Versuri şi cântări închinate Maicii Domnului-Byzantion şi Corul Ison found on Classic

Planta Lotos sau frumoasa apei...

"Cine nu s'a plimbat pe lângă un lac sau altă apă stătută şi n'a văzutu acolo nişte foi mari de forma unei inimi (sau coade) care, parcă notu peste suprafaţa apei, şi în mijlocul loru stau nişte flori galbene frumoase sau şi albe ca zăpada? Apoi rupându una şi ţiinându-o lângă nasu, cine n'a simţitu o odoare aromatică plăcută şi foarte delicioasă? Această plantă se numeşte în Botanică Nenuphar daru cea albă are un nume poeticu; căci se numeşte Nymphea alba, parcă este o Nymfă, adică una din acele fiinţe Mitologice, d'o natură semidivină şi semiumană, avându o faţă frumoasă ca o fiinţă cerească şi o inimă slabă, mai cu seamă pentru amoru, ca o fiinţă pământească. Într'adevăru, o simţire curioasă ne pătrunde cându ne rătăcimu vr'o dată în mijloculu bălţiloru singuratice, depărtate de locuinţele oameniloru şi chiaru a animaleloru şi întâlnimu îndată parcă o grădină frumoasă cu flori odorante notându în apă. Imaginaţiunea populară, văzându acestea, eată că 'ş'a închipuitu: că aceste flori frumoase exilate în asemenea locuri pustioase şi impure, trebuie să aibă în sine ceva misteriosu, ceva ascunsu şi eată că au zisu că aceste flori suntu nişte Nimfe fermecate pentru păcatele loru; poate fiindcă au iubitu prea multu. Dacă şi în lumea modernă s'aru pedepsi astfelu toate acele care iubescu multu, salele de baluri şi de soarele s'aru goli curându şi bălţi s'aru umple cu flori fermecate.

Daru în Egiptu creşte în râulu Nilu o speţă de Nenufaru ce se numeşte Lotos care are şi alte calităţi interesante şi chiaru miraculoase. Aşa s.e. această plantă se culcă noaptea şi se scoală dimineaţa; adică seara pogoară florile sale dedesubtulu apei şi dimineaţa la răsăritulu soarelui, iaru le scoate afară peste apă. Daru din seminţele şi rădăcina ei, făceau în Egiptu unu felu de pâine foarte nutritoare, care a nutritu mii de oameni; aceşti oameni se numeau "Lotophage" (mâncători de Lotos) şi au fostu o idee atunci că orice străin care venea în această ţeară a lotofageloru şi mâncau din fructul de Lotos, perdea dorinţa d'a se mai întoarce acasă şi rămânea pentru totdeauna în ţeara lotofagiloru. Asta ne aduce aminte și de cântecul nostru popularu despre apa Dâmboviţa, că e atâta de dulce încât cine o mai bău, nu se mai duce. Poate că nişte lotose ascunse pe fundulu Dâmboviţei producu la noi acestu efectu pentru orice streinu, că nu se mai duce; însă în România n'avemu trebuinţă să căutămu nişte nimfe albe pe fundulu bălţiloru deserte, le găsimu mai bine în bordeiu ca şi în saloane.
Daru să ne întoarcem la Lotos sau Nimfa din Egiptu.

Pentru toate numitele cualităţi, planta Lotos era foarte venerată la anticii Egipteni. La temple, mai cu seamă la coloanele care ornau aceste temple, să găsescu săpate foile frumoase a acestei plante. Putemu chiar să zicemu că această plantă a fostu celu d'întâiu obiectu, care a fostu prezentatu prin arta sculpturei. Earu şi în stilulu arhitectonicu cu mai multe secule mai pe urmă, planta Lotos cu trei foi ale sale a fostu privită la sculptori ca o plantă misterioasă (mai cu seamă la societatea secretă numită franc-masonerie).
La noi planta numită Sulfina (Melilotus) se rudeşte cu Lotos din Arabia şi este stimată pentru odoarea ei şi pentru cualităţile ei medicale; însă ea nu creşte în apă.
Daru în articolulu viitoru vomu face cunoştinţă d'o altă plantă d'apă numită Victoria regia multu mai curioasă şi mai interesantă decâtu Lotos."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)