ADRIAN NAIDIN la Gala Premiilor UNITER - Ediția a XXI-a

Să ningă peste noi

Să ningă peste noi cu miei doar astăzi,

Să ningă inima din noi;

Noi niciodată nu am fost noroi.

O spun şi mieii care ning pe noi.

O, dulce, mult prea dulce tu Fecioară,

Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori.

Ce zici că ninge mieii peste noi

Ce zici că ninge mieii peste seară

Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi…

De Nichita STĂNESCU

13 mai, Partea a III - a Adrian Naidin - minutul 27,30
 

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

VII. RIDICAREA LA CER

1. După ce a vizitat Heracleea Lyncestis, curtea de demult a regelui Filip al II-lea, a ajuns la Stip, Astibo cel antic, în Makedonia.
2. Titus, martor al acelei călătorii, spune: “A doua zi Poetul m-a rugat să-l însoţesc în cetate, la o plimbare fără scop. Sau, dacă îmi amintesc bine, exista unul: spera să găsească în drum o farmacie de unde să poată lua un leac împotriva durerilor ce-l încercau.
3. Oamenii se uitau la el cu interes, poate că unii îl văzuseră în ajun (…), alţii intuiau că în faţa lor se află un om deosebit.
4. Nichita m-a întrebat: «Câţi ani sunt de când ţi-am sărbătorit prima carte?», «Cincisprezece», am răspuns eu. «Atât de mult?», s-a mirat el. «O, eu mă pregătesc acum să fac cincizeci», a mai adăugat.
5. Apoi, uitând de lumea care trecea de o parte şi de alta, a îngenuncheat în faţa muntelui din faţa cetăţii spunând acele vorbe pe care nu le-am uitat şi nu le voi uita niciodată: «Doamne, de ce ne laşi atât de puţin în această Irealitate?»”.
(Titus Vâjeu, Adolescent pe viaţă, în Album, 1984, p. 356)
6. Altă dată a implorat: “Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp”.
(Viaţa mea se iluminează, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
*
7. Se întorsese de la nunta din Drobeta. Peste plămânii lui s-au aşezat bolovani. A băut un ceai, dar bolovanii nu s-au dizolvat.
8. A şoptit: “În curând voi fi îngăduit de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta”.
(Mă asemui cu un copac, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
9. Speriaţi, cei din preajma sa au chemat Salvarea. A zâmbit şi le-a spus: “Liniştiţivă. N-am unde să mor. Moartea este populată de fiinţe”.
(Elogiu, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
*
10. A murit, într-un decembrie lăptos, în camera de gardă a unui spital de urgenţă. La ora 2.00 noaptea, în data de 13, medicul l-a întrebat: “Respiraţi mai bine?”
11. Nichita a silabisit: “Respir”. Şi sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul ţărânei din care s-a născut.
(Album, 1984, p. 406)
12. Nu trecuse mult de când, iscodit de Aurelian, Nichita mărturisea: “Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor”.
(Antimetafizica, 1985, p. 340)
13. La început discipolii s-au întristat, iar apoi au refuzat să dea crezare zvonului: “A murit Nichita Stănescu…? Dar e o imposibilitate! Logică şi ontologică”.
(Dumitru Micu, în Album, 1984, p. 238)
14. Altul a exclamat: “Nichita, tu nu ai murit, nu mori şi nu vei muri!”
(Dionisie Duma, în Album, 1984, p. 230)
15. Apoi au început să vorbească despre sacrificiul lui: “Simt şi cred că Nichita Stănescu a fost produsul celui mai sublim-paradoxal capriciu pe care spiritul de creaţie cosmică îl săvârşeşte doar din când în când în rândurile speţei umane.
16. Anume nutresc strania convingere că acest intangibil spirit creator, cu trufaşă şi imprudentă dăruire, l-a plăsmuit pe Nichita numai şi numai din iubire, numai şi numai pentru iubire.
17. Ce i-a fost dat lui Nichita să fie de pe urma divinului blestem genetic, iată, cred, enigma veşnică, asupra căreia cei cu adevărat fascinaţi de geniul său se vor apleca…
18. Nichita-omul nu mai este printre noi…
19. Avem tragica revelaţie a faptului că n-am fost nici pe departe la înălţimea sacrificiului din şi prin iubire făcut de el pentru noi toţi, cei de azi, şi pentru cei ce ne vor urma de-a lungul veşniciei”.
(Nicolae Ciobanu, în Album 1984, p. 224)
20. Alţii au cutezat mai mult, precum Simion, care l-a numit Unul Singur, fiindcă el murise într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, dar Hristea l-a readus la viaţă:
21. “Domnul Unul Singur Nichita Stănescu a încălcat toate legile pământeşti şi (…) a fost (…) Poetul, Preotul, Medicul, Psihiatrul şi Hristos, fiul lui Dumnezeu, care pătimeşte (precum spune legenda biblică) pentru aproapele său”.
(Simion Pop, în Album, 1984, p. 345)
22. Când s-au împlinit 40 de zile, părintele Galeriu a oficiat o slujbă la biserica Silvestru pentru pomenirea sufletului celui care a fost Stănescu Nichita Hristea.
23. Biserica s-a umplut de versuri mirene, iar Tomozei şi-a amintit că Nichita a murit nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare…
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 409)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

VI. PILDELE LUI NICHITA

Pilda diviziei de cavalerie

1. Într-o noapte, pe când se punea ţara la cale, cineva a pomenit şi de venirea, eventuala venire a unei armate extraterestre, care va hotărî asupra soartei neamului omenesc.
2. Nichita a întrebat: “Poţi oare să crezi că aş ridica arma? Aş ridica dorul de dragoste”.
3. Şi a continuat: “Nişte prieteni de ai mei, care se pricep şi în chestii politice, ca şi în strategie militară, găsesc că a fost ridicolă divizia poloneză de cavalerie, care s-a ridicat contra nemţilor.
4. Se înţelege că au fost zdrobiţi şi caii şi călăreţii, dar spune-mi, este asta o greşeală militară, este o greşeală sufletească?
5. Până astăzi şi în vecii vecilor nu se va uita mândria diviziei poloneze de cavalerie în faţa tancurilor. De mult au ruginit tancurile, şi tanchiştii au ruginit, dar divizia de cavalerie a rămas frumoasă, cum e frumos primul vers din Iliada”.
(De ce suferă poeţii, în Album omagial, 1984, p. 89)

Pilda hoitului de câine

6. Pe când ţinea o disertaţie despre distanţa dintre gură şi hrană, Nichita a zis:
7. “Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă (dintre gură şi hrană) într-un mit isusiac conservat într-un agrophon islamic:
8. «Într-o zi, pe când mergea cu apostolii lui, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: Greţos mai duhneşte câinele acesta!
9. Dar Iisus zise: dar cât de albi sunt dinţii lui!»
(în Respirări, 1982, p. 64)

Pilda evangheliei după Tomas, descoperită în Egipt

10. Altădată, cineva l-a întrebat: “Câte cărţi ai publicat până în prezent?”
11. Nichita a răspuns: “Nici una! Poate dacă am să izbutesc să traduc un text apocrif al evangheliei descoperite de un ţăran egiptean în Egipt, după divinul Tomas, într-o bibliotecă găsită într-o oală în formă de papyrus, poate, în fine, aş debuta şi eu cu o carte în limba română”.
(în Album, 1984, p. 82)

Pilda casei pe care nu o vei zidi niciodată

12. Altcineva s-a ridicat şi a spus: “Există un vers definitoriu, cred, pentru travaliul oricărui poet. Versul e scris, desigur, tot de un poet pe care-l ştim şi-l
vom recunoaşte citindu-l: «O boală învinsă e orice carte». Ce părere ai despre acest vers?”
13. Fără zăbavă poetul a răspuns: “Of… Doamne!... aşa-i. E tocmai cum zici şi domnia ta, cu atât mai mult cu cât cel care a împlinit 40 de ani şi nu şi-a făcut casă, nici nu-şi va mai face”.
(Album, 1984, p. 83)

Pilda copacului plin de păsări

14. În altă împrejurare, un cititor superficial de poezie a întrebat în batjocură:
15. “Şi voi, poeţii, o să mai cântaţi acum Luna? Ce-o să mai faceţi voi după ce Luna va fi populată de oameni?”
16. Hristea a întrebat la rândul său: “Un copac singuratic e mai emoţionant oare decât un copac plin de păsări?”
(Respirări, 1982, p. 39)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

V. ÎNVĂŢĂTORUL

1. Spre sfârşitul vieţii, a devenit Învăţător. De la Aurelian citire: “Nichita, în ultima vreme, se numea singur «antrenor de îngeri» şi încerca să formeze cât mai mulţi poeţi. A fost un mare pedagog de poezie”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Album, 1984, p. 234)
2. Însă tot în acest timp, mulţi îl iscodeau. Unii îi puneau la îndoială talentul, pizmuindu-l pentru harul cu care a fost binecuvântat.
3. Alţii îi cercetau înţelepciunea pentru a se hrăni cu aceasta. Şi mai erau alţii, fariseii, care îl ispiteau, crezând că se va poticni şi îl vor pierde.
4. Dar răspunsurile lui aveau o tărie care îi înspăimânta pe cei care îl iscodeau. Şi toţi se întrebau de unde vine aceasta, fără să se găsească un răspuns pe măsură.
5. Odată, pe când plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte, iar deşertul se umplea de lei şi de plante,
6. un bărbat din mulţime l-a întrebat: “Cine este Dumnezeul tău, Nichita?”.
7. Hristea a răspuns: “Nici eu nu ştiu bine. Ştiu doar că el începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine. Mai ştiu că nu-l vesteşte nici o aură şi nu-l urmează nici o coadă de cometă.
8. Din el nu străbate în afară nimic. De aceea nu are chip şi nici formă. De văzut nu se vede”.
(Elegia întâia, 11 Elegii, 1966)
9. Altcineva s-a ridicat şi a întrebat: “Omul este plămădit de Dumnezeu din lut?”
10. Plimbându-se printre oameni, Hristea îi privea printr-o prismă de culoare albastră: “Henry Coandă a spus că omul este un accident hidraulic. Eu vin şi zic: omul este un accident al luminii”.
(Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
11. “Dar lumina?”. “Lumina?”, a spus Nichita. “Întunecaţi întunericul şi veţi găsi porţile luminii”.
(Soclul pentru punct,Respirări, 1982)
12. Un gladiator l-a cercetat: “Există un singur Dumnezeu sau nu?”
13. Nichita l-a apostrofat: “Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul, pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu”.
(Elegia a doua, getica, vol. 11 Elegii, 1966)
14. Mulţimea se minuna de răspunsurile Învăţătorului şi se făcea noapte şi-apoi zi şi nimeni nu cuteza să plece.
15. “De unde vine înţelepciunea?”, a întrebat o adolescentă.
16. Aşezându-se pe un butuc de lemn, Nichita a zis: “A fi înţelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului”.
(Temporara suprimare a absurdului, în Respirări, 1982)
17. “Spune-ne, Învăţătorule, tu cine eşti? Eşti Mesia?”, îl rugau discipolii săi.
18. “Prin faptul că sunt, lumea este”, a spus dintr-o răsuflare Nichita. Cuvintele sale au agitat mulţimea. Dar el a continuat:
19. “Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută. Prin faptul că simt, lumea se lasă simţită…”
(Înavuţirea lucrurilor, în Respirări, 1982)
20. Un bătrân din apropierea lui l-a tras de pulovăr: “Şi ce ai inventat?”
21. “Ştiinţa pe care eu am inventat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie, adică scrierea cu tine însuţi.
22. Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii adică. Speranţa secretă a celui care există, adică.
23. Pricina secretă de a exista a celui care există, adică”.
(Hemografia, Respirări, 1982, p. 66)
24. “Tu, care le ştii pe toate, spune-ne cum e dincolo de moarte?”, a întrebat un bărbat sorbind dintr-o cupă cu vin.
25. “Am să vă spun ce cred. Luminiscenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat.
26. Mai târziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte”.
(Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
27. Deşi se bea vârtos, butoaiele de vin parcă nu se goleau. Cineva a întrebat: “Trebuiesc crezute visele?”
28. “Nu”, a răspuns Nichita. “Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca şi vinurile bune, degustate, niciodată cu un alt gând în cap, decât acela al soiului de viţă de vie din care au fost trase”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
29. “Şi-atunci cum putem cunoaşte viitorul?”, l-a întrebat un tânăr.
30. “Nu ştiu voi cum îl veţi cunoaşte”, a zis Nichita. “Mie viitorul mi se înfăţişează sub forma unei vorbiri pronunţate de nişte guri cu mult mai perfecte decât ale noastre”.
(Omulfantă, 11 Elegii, 1966)
31. Un preot s-a ridicat în picioare şi a zis: “Dacă e aşa, vin şi întreb: putem cunoaşte şi noi, oamenii, prezentul, trecutul şi viitorul? Deci totul? Deci Adevărul?”
32. Abia în acel moment mulţimea băgă de seamă că Învăţătorul ezită.
33. După un minut de tăcere, Nichita a zis: “Unul dintre vechile mituri ale gânditorilor este acela de a descoperi adevărul într-o singură cifră.
34. Vă amintesc mitul foarte frumos şi foarte vechi, mitul literei Aleph, care reprezintă nu numai făptura omului, dar, totodată, reprezintă punctul din Univers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot Universul în mod global”.
(Realul social şi realul estetic, Respirări, 1982, p. 115)
35. Spunând toate acestea, Hristea s-a ridicat şi a ieşit din pustie împreună cu discipolii săi.
36. Pe când a rămas singur, s-a întrebat: “Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?"

(Somnul şi trezia)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

IV. ARHANGHEL CITADIN

1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”.
(Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”.
(Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”.
(Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”.
(Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…”
(Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit.
(Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”.
(Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică,
(Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune.

(Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

III. OPERA SA MĂRTURISEŞTE

1. Student fiind, s-a dus, emoţionat, la Ion Barbu. Marele poet-matematician i-a cerut să-şi deşarte buzunarele. “Acuma hai să ne împrietenim cu manuscriptul”, a zis, citind şi recitind cu glas tare poeziile palidului ploieştean.
2. În final, a rostit stupefiat: “Se vede că iubeşti poezia, dar, dragul meu, ascultă-mi sfatul: lasă-te! N-ai nici o picătură de talent, dar ştii, niciuna..”
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 405)
3. Nichita n-a fost dezamăgit şi nici nu s-a supărat pe bătrân. L-a iubit în continuare tot restul vieţii.
4. După tainice şi lungi experienţe în laboratoarele alchimiei, căutând piatra filosofală, Nichita a descoperit secretul transformării cuvintelor în poezie.
5. Preoţii templului îl întrebau: “Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne!” “Văd cuvinte”, a răspuns Nichita. “Spune-le, spune-le”, l-au îndemnat preoţii. Dar el a tăcut sub ciocârlii ca şi-nainte.
(Ce?, vol. Necuvintele, 1969)
6. Avea de învăţat şi limba îngerească, limba în care cuvintele se leagă între ele după regulile unei gramatici inedite.
(Eugen Simion, O neasemuită vorbire, în Album, 1984, p. 244)
7. Dar n-a fost de-ajuns. Pentru ca opera sa să dureze, avea nevoie de o jertfă pe care să o îngroape la temelie, după cum săvârşise ritualul un alt meşter de mănăstiri.
8. De aceea, imaginile sale poetice au fost însufleţite cu preţul pierderii vieţii sale personale. Condeescu depune mărturie:
9. “El a acceptat să «moară» încă din timpul vieţii, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu…”
(Alexandru Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 33)
10. Abia atunci a cutezat să strige: “Te iubesc, prezent al vieţii mele”. Şi strigătul i s-a desfăcut în comete.
(Îndoirea luminii, vol. Dreptul la timp, 1965)
11. Cuvintele lui s-au desfăcut în silabe şi în litere. Nichita povesteşte: “Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus, în dreptul ferestrei.
12. Îi vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor literelor lumii”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
13. Biograful său, Condeescu, scrie: “Prezenţa sa se identifică cu însăşi starea de graţie uluitoare şi fascinantă,
14. căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transformând prin metaforă lumea reală în miracol, făcând-o mai amplă şi mai plină de mister, deplasându-i limitele, conferindu-i măreţie”.
(A. Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 28)
15. Nu încape îndoială: “Opera sa mărturiseşte şi va mărturisi pentru el în veac”.
(Neculae Crişan, în Album, 1984, p. 285)
16. “Uneori, rareori, Poezia se face om pentru a cunoaşte, în carnea şi sângele său, în nervii săi, trăirea condiţiei umane”.
(Paul Georgescu, în România literară, 15 dec. 1983)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef...

II. O FÂNTÂNĂ DE IUBIRE

1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi - lucru surprinzător - îi iubea pe poeţi”.
(Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mia sărit în faţă”.
(Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta mag-netică speranţă, încât, rând pe rând - chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”.
(Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.”
(Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”.
(Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”.
(Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindule trecătoare.
(Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stân-je-nirea omului delicat căruiai repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, careşi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor.
(Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu a-vea toate ace-le griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”.
(Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”.
(Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

Nichita Stănescu... by vgeoi


I. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploieşti, printre sonde de petrol şi rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
2. Mai târziu, după ce a învăţat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.”
(Antimetafizica, 1985, p. 183)
3. Aurelian l-a întrebat: “Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut în mahala?”
4. “Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş pe apă şi că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita.
(Antimetafiziaca, 1985, p. 142)
5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Şi a rămas un înger toată viaţa.
7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?”
(Respirări, 1982, p. 67)
8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”.
(Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27)
9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se consideră trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”.
(Ion Horea, în Album, 1984, p. 236)
10. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract.
11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt.
12. Călătoreşte în străinătate şi îşi face prieteni pretutindeni.
13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile - câte mai apar - nu reuşesc decât să i-o sporească.
14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăieşte la o scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor.
(Alex. Ştefănescu, 1986, p. 28)
15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale.
17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizaţii. În caietele sale stă scris:
18. “Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile şi l-a îndoit ca o coardă de lumină.
21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”.
(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
22. Din acel moment, el însuşi s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.