miercuri, 12 noiembrie 2008

Sonete de Vasile Voiculescu - CLXXIX

"Nu! gloria iubirii nu este îmbuibarea,
Ospeţe de săruturi, orgii de îmbrăţişări,
Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea
Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări.
Prin înfrânări şi chinuri asceţii-ating extazul;
Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrânge,
Căci dragostea nu-i apă, să-ţi umfle-n vânt talazul.
Laşi gloabele în voie; în ştreang pui purul sânge...
Eu nu ţi-am scris, ca alţii, pe lefuri sau merinde
Simţiri gălăgioase cu arderi măsluite;
Sonetul meu e cuget şi patimă,-mpietrite.
Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde..
În scoica mea închisă, dârz, făr' de răsuflare,
Încet ia suferinţa chip de mărgăritare."
Joi, 17 martie 1955

miercuri, 5 noiembrie 2008

Sonete de Vasile Voiculescu - CLXXV

"Să fie dar Iubirea o mască a Durerii ?
Alt chip al ei când poate adoarme şi visează?
De ce atunci în mine rămâne pururi trează,
Făr' de ogoi chiar până pe perina plăcerii?
Cu care inşii meşteri strâng roze cu duiumul;
Strivite-n teascuri grele şi stoarse, le deşartă
De tot ce au în ele adânc etern: parfumul.
Închisă în cleştare, esenţa lor străbate
Departe, peste veacuri...nici moartea n-o învinge,
Şi duhul rozei umple pe toţi câţi va atinge...
Aşijderi eu, de-a voastre torturi neîndurate,
Mă distilez în versuri, prin harul poeziei
Vă-mbălsămez în pura miresmă-a veşniciei."
Miercuri, 23 februarie 1955


vineri, 31 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

VII. RIDICAREA LA CER

1. După ce a vizitat Heracleea Lyncestis, curtea de demult a regelui Filip al II-lea, a ajuns la Stip, Astibo cel antic, în Makedonia.
2. Titus, martor al acelei călătorii, spune: “A doua zi Poetul m-a rugat să-l însoţesc în cetate, la o plimbare fără scop. Sau, dacă îmi amintesc bine, exista unul: spera să găsească în drum o farmacie de unde să poată lua un leac împotriva durerilor ce-l încercau.
3. Oamenii se uitau la el cu interes, poate că unii îl văzuseră în ajun (…), alţii intuiau că în faţa lor se află un om deosebit.
4. Nichita m-a întrebat: «Câţi ani sunt de când ţi-am sărbătorit prima carte?», «Cincisprezece», am răspuns eu. «Atât de mult?», s-a mirat el. «O, eu mă pregătesc acum să fac cincizeci», a mai adăugat.
5. Apoi, uitând de lumea care trecea de o parte şi de alta, a îngenuncheat în faţa muntelui din faţa cetăţii spunând acele vorbe pe care nu le-am uitat şi nu le voi uita niciodată: «Doamne, de ce ne laşi atât de puţin în această Irealitate?»”.
(Titus Vâjeu, Adolescent pe viaţă, în Album, 1984, p. 356)
6. Altă dată a implorat: “Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp”.
(Viaţa mea se iluminează, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
*
7. Se întorsese de la nunta din Drobeta. Peste plămânii lui s-au aşezat bolovani. A băut un ceai, dar bolovanii nu s-au dizolvat.
8. A şoptit: “În curând voi fi îngăduit de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta”.
(Mă asemui cu un copac, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
9. Speriaţi, cei din preajma sa au chemat Salvarea. A zâmbit şi le-a spus: “Liniştiţivă. N-am unde să mor. Moartea este populată de fiinţe”.
(Elogiu, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
*
10. A murit, într-un decembrie lăptos, în camera de gardă a unui spital de urgenţă. La ora 2.00 noaptea, în data de 13, medicul l-a întrebat: “Respiraţi mai bine?”
11. Nichita a silabisit: “Respir”. Şi sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul ţărânei din care s-a născut.
(Album, 1984, p. 406)
12. Nu trecuse mult de când, iscodit de Aurelian, Nichita mărturisea: “Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor”.
(Antimetafizica, 1985, p. 340)
13. La început discipolii s-au întristat, iar apoi au refuzat să dea crezare zvonului: “A murit Nichita Stănescu…? Dar e o imposibilitate! Logică şi ontologică”.
(Dumitru Micu, în Album, 1984, p. 238)
14. Altul a exclamat: “Nichita, tu nu ai murit, nu mori şi nu vei muri!”
(Dionisie Duma, în Album, 1984, p. 230)
15. Apoi au început să vorbească despre sacrificiul lui: “Simt şi cred că Nichita Stănescu a fost produsul celui mai sublim-paradoxal capriciu pe care spiritul de creaţie cosmică îl săvârşeşte doar din când în când în rândurile speţei umane.
16. Anume nutresc strania convingere că acest intangibil spirit creator, cu trufaşă şi imprudentă dăruire, l-a plăsmuit pe Nichita numai şi numai din iubire, numai şi numai pentru iubire.
17. Ce i-a fost dat lui Nichita să fie de pe urma divinului blestem genetic, iată, cred, enigma veşnică, asupra căreia cei cu adevărat fascinaţi de geniul său se vor apleca…
18. Nichita-omul nu mai este printre noi…
19. Avem tragica revelaţie a faptului că n-am fost nici pe departe la înălţimea sacrificiului din şi prin iubire făcut de el pentru noi toţi, cei de azi, şi pentru cei ce ne vor urma de-a lungul veşniciei”.
(Nicolae Ciobanu, în Album 1984, p. 224)
20. Alţii au cutezat mai mult, precum Simion, care l-a numit Unul Singur, fiindcă el murise într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, dar Hristea l-a readus la viaţă:
21. “Domnul Unul Singur Nichita Stănescu a încălcat toate legile pământeşti şi (…) a fost (…) Poetul, Preotul, Medicul, Psihiatrul şi Hristos, fiul lui Dumnezeu, care pătimeşte (precum spune legenda biblică) pentru aproapele său”.
(Simion Pop, în Album, 1984, p. 345)
22. Când s-au împlinit 40 de zile, părintele Galeriu a oficiat o slujbă la biserica Silvestru pentru pomenirea sufletului celui care a fost Stănescu Nichita Hristea.
23. Biserica s-a umplut de versuri mirene, iar Tomozei şi-a amintit că Nichita a murit nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare…
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 409)

Sonete de Vasile Voiculescu

CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie,
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi fără cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratul spirit, urgie, le consumă
Îşi cată-n noi duh geamăn...şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii...
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui pentru petrecere o rochie de bricate
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte...
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.

Sâmbătă, 19 februarie 1955

miercuri, 29 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

VI. PILDELE LUI NICHITA

Pilda diviziei de cavalerie


1. Într-o noapte, pe când se punea ţara la cale, cineva a pomenit şi de venirea, eventuala venire a unei armate extraterestre, care va hotărî asupra soartei neamului omenesc.
2. Nichita a întrebat: “Poţi oare să crezi că aş ridica arma? Aş ridica dorul de dragoste”.
3. Şi a continuat: “Nişte prieteni de ai mei, care se pricep şi în chestii politice, ca şi în strategie militară, găsesc că a fost ridicolă divizia poloneză de cavalerie, care s-a ridicat contra nemţilor.
4. Se înţelege că au fost zdrobiţi şi caii şi călăreţii, dar spune-mi, este asta o greşeală militară, este o greşeală sufletească?
5. Până astăzi şi în vecii vecilor nu se va uita mândria diviziei poloneze de cavalerie în faţa tancurilor. De mult au ruginit tancurile, şi tanchiştii au ruginit, dar divizia de cavalerie a rămas frumoasă, cum e frumos primul vers din Iliada”.
(De ce suferă poeţii, în Album omagial, 1984, p. 89)

Pilda hoitului de câine


6. Pe când ţinea o disertaţie despre distanţa dintre gură şi hrană, Nichita a zis:
7. “Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă (dintre gură şi hrană) într-un mit isusiac conservat într-un agrophon islamic:
8. «Într-o zi, pe când mergea cu apostolii lui, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: Greţos mai duhneşte câinele acesta!
9. Dar Iisus zise: dar cât de albi sunt dinţii lui!»
(în Respirări, 1982, p. 64)

Pilda evangheliei după Tomas, descoperită în Egipt


10. Altădată, cineva l-a întrebat: “Câte cărţi ai publicat până în prezent?”
11. Nichita a răspuns: “Nici una! Poate dacă am să izbutesc să traduc un text apocrif al evangheliei descoperite de un ţăran egiptean în Egipt, după divinul Tomas, într-o bibliotecă găsită într-o oală în formă de papyrus, poate, în fine, aş debuta şi eu cu o carte în limba română”.
(în Album, 1984, p. 82)

Pilda casei pe care nu o vei zidi niciodată


12. Altcineva s-a ridicat şi a spus: “Există un vers definitoriu, cred, pentru travaliul oricărui poet. Versul e scris, desigur, tot de un poet pe care-l ştim şi-l
vom recunoaşte citindu-l: «O boală învinsă e orice carte». Ce părere ai despre acest vers?”
13. Fără zăbavă poetul a răspuns: “Of… Doamne!... aşa-i. E tocmai cum zici şi domnia ta, cu atât mai mult cu cât cel care a împlinit 40 de ani şi nu şi-a făcut casă, nici nu-şi va mai face”.
(Album, 1984, p. 83)

Pilda copacului plin de păsări


14. În altă împrejurare, un cititor superficial de poezie a întrebat în batjocură:
15. “Şi voi, poeţii, o să mai cântaţi acum Luna? Ce-o să mai faceţi voi după ce Luna va fi populată de oameni?”
16. Hristea a întrebat la rândul său: “Un copac singuratic e mai emoţionant oare decât un copac plin de păsări?”
(Respirări, 1982, p. 39)

Sonete de Vasile Voiculescu

CLXX

Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pîn' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul;
A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...

Joi, 20 ianuarie 1955

sâmbătă, 25 octombrie 2008

OBICEIURI ŞI TRADIŢII ÎN SPAŢIUL ANGLO-AMERICAN

Povestea lui Jack O’Lantern

Jack O’Lantern este numele dovleacului care lumineaza casele in noaptea de Halloween. Originea sa este relatata de o poveste irlandeza, despre un barbat numit “Zgircitul Jack “. Acesta a baut cu Diavolul si, cum nu vroia sa plateasca pentru bautura, l-a convins sa se transforme intr-o moneda de aur pentru a putea plati. Dar Jack a pastrat moneda si a pus-o intr-un buzunar alaturi de o moneda de argint, care facea imposibil ca Diavolul sa isi revina la starea initiala. Jack l-a eliberat, in cele din urma, pe Diavol, cu promisiunea ca acesta sa nu il deranjeze timp de un an, iar in cazul in care va muri, sa nu ii revendice sufletul. In anul urmator, Jack l-a ademenit pe Diavol si l-a rugat sa se urce intr-un copac pentru a-i aduce un mar. Intre timp, Jack a scrijelit pe scoarta copacului semnul crucii si Diavolul nu a coborit din copac pina nu i-a promis ca nu il va deranja timp de zece ani. La scurt timp, Jack a murit iar Dumnezeu nu l-a primit in Rai. Nici Diavolul, asa cum s-au inteles, nu l-a primit in Iad, nerevendicindu-i sufletul. L-a trimis afara, in noapte, doar cu un carbune aprins care sa ii lumineze drumul. Jack a pus carbunele intr-un nap si, de atunci, calatoreste pe Pamint. O data ajunsi in America, irlandezii au adus cu ei obiceiul de a face napi luminosi si de a-I pune in geam, pentru a speria spiritele mortilor si pe cel al lui Jack. Aici au descoperit dovleacul, perfect pentru a-l transforma in “Jack O'Lantern”.

OBICEIURI ŞI TRADIŢII ÎN SPAŢIUL ANGLO-AMERICAN

Povesti de Halloween

O poveste celtica spune ca in ultima zi a lunii octombrie spiritele celor care au murit se intorc in cautarea corpurilor in care sa traiasca in urmatorul an. Aceasta este singura lor speranta de a mai trai dupa moarte. In aceasta zi, pentru celti incepe un nou an, se sfirseste "sezonul soarelui", lasind loc "sezonului intunericului si frigului". In timpul noptii, numita Samhain, dupa numele zeului mortilor, toate legile timpului si spatiului sint suspendate permitind spiritelor sa ia contact cu cei vii.
Cui i-ar fi placut sa fie posedat de spiritele mortilor? In noaptea de 31 octombrie, focurile in case se stingeau, pentru ca sufletele calatoare sa gaseasca locuinte reci si intunecate, iar taranii se imbracau in costume inspaimintatoare, pentru a le alunga. A doua zi, celtii aprindeau focul de la o sursa comuna, focul druidic, ce ardea in Usinach, in centrul Irlandei.
Romanii au preluat aceste practici de la britanici si le-au adaptat, suprapunindu-le peste Sarbatoarea Pomonei, zi inchinata zeitei fructelor si gradinilor.
Ritualurile specifice zilei de 31 octombrie au prins contur in timp, o data ce sarbatoarea a capatat noi influente. In anul 1835, Biserica Romano-Catolica a transformat ziua de 1 noiembrie intr-o sarbatoare crestina, care celebreaza toti sfintii. Aceasta zi era numita Ziua Tuturor Sfintilor, sau Hallowmas, sau All Hallows. Decenii mai tirziu, Biserica a stabilit o sarbatoare si in 2 noiembrie, Ziua Tuturor Sufletelor, destinata celebrarii celor morti. Era sarbatorita cu numeroase focuri si parade la care oamenii participau imbracati in ingeri, sfinti sau diavoli.
Dar raspindirea crestinismului nu i-a facut pe oameni sa-si uite vechile lor traditii. In ajunul zilei de All Hallows, pe 31 octombrie, oamenii au continuat sa celebreze festivalurile de Samhain si Sarbatoarea Pomonei. De-a lungul anilor, traditiile tuturor acestor sarbatori s-au combinat. 31 octombrie a devenit cunoscuta ca All Hallow Even, apoi All Hallow's Eve, Hallowe'en, si, in cele din urma - Halloween.
Halloween-ul pe care americanii il sarbatoresc in zilele noastre include toate aceste influente: merele, nucile si alte produse agricole specifice Zilei Pomona; pisicile negre, magia, spiritele rele si moartea specifice festivalului Samhain si, in cele din urma, stafiile, scheletele si craniile specifice Zilei Tuturor Sufletelor si Zilei Tuturor Sfintilor.
Sarbatoarea Halloween a ajuns in America la inceputul anilor 1800, o data cu imigrantii irlandezi. Cum aici sistemul protestant era foarte rigid, celebrarea Zilei Tuturor Sufletelor era limitata la zona coloniilor din sudul tarii. Americanii au preluat treptat – treptat aceasta sarbatoare, dar abia in 1846, cind un mare val de imigranti irlandezi a sosit in America, obiceiurile de Halloween au devenit populare.
Obiceiul trick-or-treating, pastrat in zilele noastre, pare sa vina de la sarbatoarea romano-catolica. Se spune ca de Ziua Tuturor sufletelor, crestinii mergeau din casa in casa pentru a cere “prajiturele pentru suflete”, bucati de piine, in forma patrata, ornata cu stafide. Cu cit primeau mai multe prajiturele, cu atit mai multe rugaciuni spuneau acestia pentru sufletele mortilor, astfel incit acestea sa ajunga in Rai.
La sfirsitul anilor 1800, a existat o miscare care a transformat ziua de Halloween dintr-o sarbatoare religioasa intr-una a comunitatii. O data cu trecerea timpului, cel mai comun mod de a sarbatori aceasta zi era prin petreceri, cu jocuri, mincare si, desigur, costume. Pina la inceputul secolului 20, semnificatia si superstitiile sarbatorii s-au pierdut, raminind placerea de a sarbatori. In anii ’50, sarbatoarea a devenit, in special, a tinerilor, iar celebrarea s-a mutat din centrele special amenajate in case.
O noua traditie americana s-a nascut si continua sa se dezvolte. Astazi, americanii cheltuiesc aproape 7 miliarde de dolari pentru a sarbatori Halloween, a doua sarbatoare a Americii, ca amploare, dupa Craciun.

vineri, 24 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

V. ÎNVĂŢĂTORUL

1. Spre sfârşitul vieţii, a devenit Învăţător. De la Aurelian citire: “Nichita, în ultima vreme, se numea singur «antrenor de îngeri» şi încerca să formeze cât mai mulţi poeţi. A fost un mare pedagog de poezie”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Album, 1984, p. 234)
2. Însă tot în acest timp, mulţi îl iscodeau. Unii îi puneau la îndoială talentul, pizmuindu-l pentru harul cu care a fost binecuvântat.
3. Alţii îi cercetau înţelepciunea pentru a se hrăni cu aceasta. Şi mai erau alţii, fariseii, care îl ispiteau, crezând că se va poticni şi îl vor pierde.
4. Dar răspunsurile lui aveau o tărie care îi înspăimânta pe cei care îl iscodeau. Şi toţi se întrebau de unde vine aceasta, fără să se găsească un răspuns pe măsură.
5. Odată, pe când plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte, iar deşertul se umplea de lei şi de plante,
6. un bărbat din mulţime l-a întrebat: “Cine este Dumnezeul tău, Nichita?”.
7. Hristea a răspuns: “Nici eu nu ştiu bine. Ştiu doar că el începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine. Mai ştiu că nu-l vesteşte nici o aură şi nu-l urmează nici o coadă de cometă.
8. Din el nu străbate în afară nimic. De aceea nu are chip şi nici formă. De văzut nu se vede”.
(Elegia întâia, 11 Elegii, 1966)
9. Altcineva s-a ridicat şi a întrebat: “Omul este plămădit de Dumnezeu din lut?”
10. Plimbându-se printre oameni, Hristea îi privea printr-o prismă de culoare albastră: “Henry Coandă a spus că omul este un accident hidraulic. Eu vin şi zic: omul este un accident al luminii”.
(Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
11. “Dar lumina?”. “Lumina?”, a spus Nichita. “Întunecaţi întunericul şi veţi găsi porţile luminii”.
(Soclul pentru punct,Respirări, 1982)
12. Un gladiator l-a cercetat: “Există un singur Dumnezeu sau nu?”
13. Nichita l-a apostrofat: “Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul, pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu”.
(Elegia a doua, getica, vol. 11 Elegii, 1966)
14. Mulţimea se minuna de răspunsurile Învăţătorului şi se făcea noapte şi-apoi zi şi nimeni nu cuteza să plece.
15. “De unde vine înţelepciunea?”, a întrebat o adolescentă.
16. Aşezându-se pe un butuc de lemn, Nichita a zis: “A fi înţelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului”.
(Temporara suprimare a absurdului, în Respirări, 1982)
17. “Spune-ne, Învăţătorule, tu cine eşti? Eşti Mesia?”, îl rugau discipolii săi.
18. “Prin faptul că sunt, lumea este”, a spus dintr-o răsuflare Nichita. Cuvintele sale au agitat mulţimea. Dar el a continuat:
19. “Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută. Prin faptul că simt, lumea se lasă simţită…”
(Înavuţirea lucrurilor, în Respirări, 1982)
20. Un bătrân din apropierea lui l-a tras de pulovăr: “Şi ce ai inventat?”
21. “Ştiinţa pe care eu am inventat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie, adică scrierea cu tine însuţi.
22. Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii adică. Speranţa secretă a celui care există, adică.
23. Pricina secretă de a exista a celui care există, adică”.
(Hemografia, Respirări, 1982, p. 66)
24. “Tu, care le ştii pe toate, spune-ne cum e dincolo de moarte?”, a întrebat un bărbat sorbind dintr-o cupă cu vin.
25. “Am să vă spun ce cred. Luminiscenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat.
26. Mai târziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte”.
(Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
27. Deşi se bea vârtos, butoaiele de vin parcă nu se goleau. Cineva a întrebat: “Trebuiesc crezute visele?”
28. “Nu”, a răspuns Nichita. “Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca şi vinurile bune, degustate, niciodată cu un alt gând în cap, decât acela al soiului de viţă de vie din care au fost trase”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
29. “Şi-atunci cum putem cunoaşte viitorul?”, l-a întrebat un tânăr.
30. “Nu ştiu voi cum îl veţi cunoaşte”, a zis Nichita. “Mie viitorul mi se înfăţişează sub forma unei vorbiri pronunţate de nişte guri cu mult mai perfecte decât ale noastre”.
(Omulfantă, 11 Elegii, 1966)
31. Un preot s-a ridicat în picioare şi a zis: “Dacă e aşa, vin şi întreb: putem cunoaşte şi noi, oamenii, prezentul, trecutul şi viitorul? Deci totul? Deci Adevărul?”
32. Abia în acel moment mulţimea băgă de seamă că Învăţătorul ezită.
33. După un minut de tăcere, Nichita a zis: “Unul dintre vechile mituri ale gânditorilor este acela de a descoperi adevărul într-o singură cifră.
34. Vă amintesc mitul foarte frumos şi foarte vechi, mitul literei Aleph, care reprezintă nu numai făptura omului, dar, totodată, reprezintă punctul din Univers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot Universul în mod global”.
(Realul social şi realul estetic, Respirări, 1982, p. 115)
35. Spunând toate acestea, Hristea s-a ridicat şi a ieşit din pustie împreună cu discipolii săi.
36. Pe când a rămas singur, s-a întrebat: “Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?"

(Somnul şi trezia)

Sonete de Vasile Voiculescu

CLXV

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
-Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii
În care-un minotaur domneşte nendurat,
Flămând de duhul slavei şi carnea tinereţii...
Mulţi îndrăzneţi pieiră în tainiţele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă daţi fiarei suverane...
Acum m-alătur şi eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-eşti Ariadna şi-mi dăruieşti un fir
Din pletele-ţi de beznă, o călăuză vie:
Şi nu să scap din cursă îl ţin şi îl deşir,
Ci mai afund să intru în neagra-mpărăţie;
Dedalicul tău suflet locaş mi l-am ales
Şi jur că niciodată din el n-am să mai ies.

Sâmbătă, 8 ianuarie 1955



joi, 23 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

IV. ARHANGHEL CITADIN

1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”.
(Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”.
(Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”.
(Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”.
(Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…”
(Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit.
(Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”.
(Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică,
(Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune.

(Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)

Sonete de Vasile Voiculescu

CLXIII

Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,
Să-mi fac un ştreng, eu singur, cu fragedele-ţi rochii..
Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii,
Privighetoarea oarbă cu mult mai dulce plânge.
Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât,
Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare
Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât
Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare.
Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute
Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?
Ah, inimă şi coarde sunt deopotrivă mute,
Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii:
Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă,
Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!

25 decembrie 1954

miercuri, 22 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

III. OPERA SA MĂRTURISEŞTE

1. Student fiind, s-a dus, emoţionat, la Ion Barbu. Marele poet-matematician i-a cerut să-şi deşarte buzunarele. “Acuma hai să ne împrietenim cu manuscriptul”, a zis, citind şi recitind cu glas tare poeziile palidului ploieştean.
2. În final, a rostit stupefiat: “Se vede că iubeşti poezia, dar, dragul meu, ascultă-mi sfatul: lasă-te! N-ai nici o picătură de talent, dar ştii, niciuna..”
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 405)
3. Nichita n-a fost dezamăgit şi nici nu s-a supărat pe bătrân. L-a iubit în continuare tot restul vieţii.
4. După tainice şi lungi experienţe în laboratoarele alchimiei, căutând piatra filosofală, Nichita a descoperit secretul transformării cuvintelor în poezie.
5. Preoţii templului îl întrebau: “Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne!” “Văd cuvinte”, a răspuns Nichita. “Spune-le, spune-le”, l-au îndemnat preoţii. Dar el a tăcut sub ciocârlii ca şi-nainte.
(Ce?, vol. Necuvintele, 1969)
6. Avea de învăţat şi limba îngerească, limba în care cuvintele se leagă între ele după regulile unei gramatici inedite.
(Eugen Simion, O neasemuită vorbire, în Album, 1984, p. 244)
7. Dar n-a fost de-ajuns. Pentru ca opera sa să dureze, avea nevoie de o jertfă pe care să o îngroape la temelie, după cum săvârşise ritualul un alt meşter de mănăstiri.
8. De aceea, imaginile sale poetice au fost însufleţite cu preţul pierderii vieţii sale personale. Condeescu depune mărturie:
9. “El a acceptat să «moară» încă din timpul vieţii, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu…”
(Alexandru Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 33)
10. Abia atunci a cutezat să strige: “Te iubesc, prezent al vieţii mele”. Şi strigătul i s-a desfăcut în comete.
(Îndoirea luminii, vol. Dreptul la timp, 1965)
11. Cuvintele lui s-au desfăcut în silabe şi în litere. Nichita povesteşte: “Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus, în dreptul ferestrei.
12. Îi vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor literelor lumii”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
13. Biograful său, Condeescu, scrie: “Prezenţa sa se identifică cu însăşi starea de graţie uluitoare şi fascinantă,
14. căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transformând prin metaforă lumea reală în miracol, făcând-o mai amplă şi mai plină de mister, deplasându-i limitele, conferindu-i măreţie”.
(A. Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 28)
15. Nu încape îndoială: “Opera sa mărturiseşte şi va mărturisi pentru el în veac”.
(Neculae Crişan, în Album, 1984, p. 285)
16. “Uneori, rareori, Poezia se face om pentru a cunoaşte, în carnea şi sângele său, în nervii săi, trăirea condiţiei umane”.
(Paul Georgescu, în România literară, 15 dec. 1983)

Sonete de Vasile Voiculescu

Sonete de Vasile Voiculescu

CLX


La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie..
M-ai părăsit..şi toate se sting, reci scînteieri.
Pentru rănitul vultur aripile-s poveri,
Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Şi mă supun ... Osânda de gura ta rostită
E lege pentru mine de aur pur şi greu;
Durerea de la tine mi-e încă o ispită,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită...
Din groapa mea zbucni-va o flacără târzie;
Atunci întreaga lume va dezluşi, uimită,
Crescând misterioasă a noastră poezie,
Din dragostea noastră născută în zbucium şi ardori,
Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori!

Duminică, 12 decembrie 1954

marți, 21 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef...

II. O FÂNTÂNĂ DE IUBIRE

1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi - lucru surprinzător - îi iubea pe poeţi”.
(Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mia sărit în faţă”.
(Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta mag-netică speranţă, încât, rând pe rând - chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”.
(Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.”
(Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”.
(Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”.
(Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindule trecătoare.
(Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stân-je-nirea omului delicat căruiai repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, careşi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor.
(Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu a-vea toate ace-le griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”.
(Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”.
(Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)

luni, 20 octombrie 2008

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

Nichita Stănescu... by vgeoi


I. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL


1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploieşti, printre sonde de petrol şi rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
2. Mai târziu, după ce a învăţat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.”
(Antimetafizica, 1985, p. 183)
3. Aurelian l-a întrebat: “Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut în mahala?”
4. “Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş pe apă şi că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita.
(Antimetafiziaca, 1985, p. 142)
5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Şi a rămas un înger toată viaţa.
7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?”
(Respirări, 1982, p. 67)
8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”.
(Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27)
9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se consideră trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”.
(Ion Horea, în Album, 1984, p. 236)
10. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract.
11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt.
12. Călătoreşte în străinătate şi îşi face prieteni pretutindeni.
13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile - câte mai apar - nu reuşesc decât să i-o sporească.
14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăieşte la o scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor.
(Alex. Ştefănescu, 1986, p. 28)
15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale.
17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizaţii. În caietele sale stă scris:
18. “Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile şi l-a îndoit ca o coardă de lumină.
21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”.
(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
22. Din acel moment, el însuşi s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.

duminică, 19 octombrie 2008

Poem de Kahlil Gibran - fragment


"....Sufletul vostru, adeseori, este un câmp de luptă, unde raţiunea şi judecata
se înfruntă cu pasiunile şi poftele voastre.
Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura şi duşmănia din
voi în unitate şi melodie?
Dar cum aşi reuşi, afară numai dacă voi înşivă nu sunteţi, de asemeni,
liniştitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?
Raţiunea şi pasiunea sunt cârma şi pânzele sufletului vostru mereu
navigând.
Dacă pânzele şi cârma voastră se rup, nu puteţi decât să vă clătinaţi pe
valuri la întâmplare, ori să rămâneţi prinşi în impas în mijlocul mării,
Fiindcă raţiunea, de una singură domnind, restrânge întregul elan; şi
pasiunea, liber lăsată, e o flacără arzând până la propria-i mistuire....."

Sonete de Vasile Voiculescu


Sonete de Vasile Voiculescu

CLVIII


Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...
Şi nu nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere tîrzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pămîntul n-are margini, nici cerurile prag.
Joi, 2 decembrie 1954

Poem de Kahlil Gibran

".....Atunci, un om bogat zise: „Vorbeşte-ne despre Daruri.”
Şi el răspunse, zicând:
„Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru.
Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat.
Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le
păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând
oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?
Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai
nestinsă?
Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se
recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.
Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul.
Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.
Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul
acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie,
necunoscându-şi virtuţile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.
Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor
acestora El surâde Pământului.
E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din
înţelegere.
Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare
decât darul însuşi.
Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi,
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.
Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri.
Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.
Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple
cupa şi din micul vostru pârâu.
Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a
primi milostenie?
Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să-şi sfâşâie pieptul şi să lepede
orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită?
Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul
dărniciei,
Pentru că, într-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă
socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia.
Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei
recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie.
Înălţaţi-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi,
Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de
generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui
tată însuşi Creatorul este."

Sonete de Vasile Voiculescu


Sonete - Vasile Voiculescu
CLV


Nu-mi cerceta obârşia, ci ţine-n seamă soiul,
Guşti fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea...
Strămoşii-mi, după nume, au învîrtit ţepoiul,
Eu mânuiesc azi pana de mii de ori mai grea,
Dovada cea mai pură a-nnobilării mele
Eşti tu şi-ngăduinţa de-a te lăsa iubit
Mai mult ca un prieten, cu patimile-acele
Cu care-adori amantul de veci nedespărţit.
îmi cânt astfel norocul, înalţ epitalamuri
Şi, pentru închinarea la care mă supun,
Culeg azur şi raze şi roze de pe ramuri,
Stăpînul meu, alesul, cu slavă să-ncunun:
Poporul meu de gânduri, simţire, vis, trup, dor,
Te pun azi peste ele de-a pururi domnitor.

Duminică, 5 decembrie 1954

vineri, 17 octombrie 2008

Profetul de Kahlil Gibran



".....Şi un adolescent îndrăzni: „Vorbeşte-ne despre Prietenie”.
Şi el zise:
„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemeni flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.
Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui
vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima.
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se
nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru,
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în
absenţa-i, precum pentru un alpinist muntele apare cel mai desluşit de văzut
din depărtarea câmpiei
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister,
numai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de
prisos.
Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie,
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi
fluxul
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar pentru pierdere de vreme?
Căutaţi-l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile dar nu şi vidul din voi
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi
prospeţimea.”

Despre frumuseţea pierdută a vieţii...

"Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii.
Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situaţiunea“: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.
Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmancă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Nastase, Constantinescu şi Agathon, Talpes şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.
Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesitaţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi."
Izvor: Despre frumuseţea pierdută a vieţii – Editorial de Andrei Pleşu


sâmbătă, 11 octombrie 2008

Sărut mâna, măicuţa mea...

"Sarut mana, maicuta mea, Sunt eu, cel din pantecele tau, care-ti soptesc la ureche cat sunt de speriat, de trist si de indurerat pentru ca vrei sa ma omori, crezand ca-ti sunt o grea povara... Dar tu nu stii cat e de greu sa nu-ti aud cantecul de leagan, sa nu ma bucur de mangaierile tale, sa nu iti vad chipul tau, maicuta draga. Cat as vrea sa ma cuibaresc la pieptul tau izvorator de tihna, liniste, pace si bogata dragoste! Ce puternici am putea fi impreuna si cum am invinge toate necazurile si mai ales ce frumoasa ar fi viata alaturi de tine. As vrea si eu sa ma pot bucura de frumusetea cerului senin, sa alerg cu voiosie prin campul inflorit, sa-ti impletesc mandra cununita si sa tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrabiilor certarete... Ti-as incanta sufletul cu multe ghidusii, iar dragalaseniile mele ti-ar descreti fruntea in clipele de cumpana. Te-as ocroti si m-as face scut impotriva necazurilor. Nu gandi ca sunt mic si neputincios, pentru ca primindu-ma pe mine in viata ta, maicuta buna, pe Pruncul Hristos il primesti. Tresar de bucurie gandind cum ti-ai rezema capul obosit pe umarul meu si cata putere ai gasi acolo, cum voi 'fi reazemul batranetilor tale. Maicuta, trebuie sa-ti marturisesc ce frica-mi este la gandul ca lama taioasa ma va sfasia si ma va transforma in bucatele mici, fara de viata, care vor ajunge la gunoi... Oare tu nu auzi cum imi bate inimioara si cum tremur de frica? Maicuta draga, as vrea sa ma pot uita in ochii tai si sa te rog sa ai mila de mine, sa-ti zambesc dragalas - cum numai eu stiu - si sa te strang in brate si sa-ti dau forta si curaj, incredere si convingerea ca nu omorandu-ma pe mine vei scapa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutati, pentru ca il vei mania pe Bunul Dumnezeu. Tu stii cat e de greu sa suporti o nedreptate: o observatie, o mustrare venita din partea cuiva care-ti raneste doar orgoliul. Imagineaza-ti ce inseamna pentru mine sa port povara nedreptatii tale, cand tu ma dai nu numai mortii pamantesti, care e atat de grea, dar ma lipsesti si de lumina lui Hristos. Ma rog Maicii Domnului sa te lumineze si sa-ti dea putere, intelepciune si un pic de dragoste si mila si pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tau, suflet din sufletul tau, copilul tau nevinovat. AMIN!"


Definiţie...

Dragostea - rădăcina şi izvorul binelui - Sfântul Ioan Gură de Aur

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...