Camelia

"Cine a văzut vreodată un bal şi nu ştie ce va să zică o camelie? cine a fost vreodată în viaţa lui măcar o oră un amorezat şi n'a umblat la ajunul unul bal cu gura căscată căutând camelia pentru un buchet frumos în mâna unei dame frumoase? Dar într'adevăr, damele care au ales camelia drept floarea cea mai în favor pentru buchetele lor, au avut dreptate; camelia n'are vr'o odoare plăcută, dar forma ei este d'o frumuseţe foarte impozantă. Între frumuseţea unei roze şi între aceea a unei camelii, este o diferenţă ca într'o fată tânără inocentă şi într'o damă frumoasă obicinuită în saloane cu lumea şi plăcerile ei. Cea d'întâi are încă parfumul îngeresc al inocenţei, dar are şi spinuri la care nimeni nu poate să se apropie, pe când cea d'al doilea are o frumuseţe brilantă şi cere multă lumină şi mulţi adoratori ca să dezvolte toată frumuseţea sa. Dar oricum, pentru asemănarea cea mare între roze şi Camelie, s'a dat Cameliei numirea de Roza din Japonia.
Iată câteva observaţiuni istorice şi botanice despre camelie.
Când la finitul secolului trecut s'a făcut în Europa pentru întâia oară cunoştinţă cu băutura ceaiului, niminea nu ştia din ce plantă provine ceaiu'. Chinezii într'adins au ţinut aceasta în secret, temându'se ca aflând natura acestei plante, Europenii să nu înceapă a o cultiva şi vor strica beneficiul cel mare, care Chinezii l'a avut la exportarea ceaiului. Aşadar Chinezii au înşelat pe Europenii curioşi, dându'le alte plante şi zicând că asta este planta ceaiului. Misionarul Pater (călugăr) Kamel, a fost şi el înşelat de către Chinezi şi a adus la Europa o plantă zicând că asta este planta ceaiului; însă asta nu era ceaiul, ci era planta Cameliei, Lighe a cunoscut curând această înşelăciune şi a dat acestei plante nume de Camelia, (drept suvenir de la pater Kamel introducătorul ei în Europa).
Cea d'întâi camelie era o floare mică, d'o coloare şi d'o făptură simplă (ca măceşu'). În anul 1786 a venit la Europa cea d'întâi Camelia plină; asta era cea mai frumoasă speţă de Kamelie albă (Camelia alba plena) este şi acum una din cele mai frumoase speţe de Kamelie. În anul 1814 s'a găsit în Europa 20 de speţe de kamelii de diferite colori. Dar şi chiar atunci camelia era în Europa o plantă rară care era cultivată numai în grădinile seniorilor mari. Dar în anul 1825 s'a descoperit metoda înmulţirei cameliei care este şi acum în uzagiu şi care a permis a trage curând arbori mari de nişte bucăţi mici de camelie băgate în oale. D'atunci încoace, cultura cameliilor a devenit foarte comună în Europa.
La început, Englezii s'au ocupat mult de cultura cameliilor; mai pe urmă grădinarii din Paris a biruit pe cei Englezi; dar în timpurile noastre Belgia a întrecut în privinţa culturei cameliilor pe Francia şi pe Anglia. Acolo se găseşte în grădinile cele mai bogate, colecţiuni de diferite speţe de Kamelii; există acolo chiar un jurnal care se ocupă numai cu lucruri ce privesc la cultura Kameliilor. Grădinarii A. Verchaffelt, L. Van Stontle şi Van Gersdale la Gent şi de Iongle la Bruxelles sunt vestiţi pentru grădinile lor bogate în Kamelii, şi că prin arta ibridaţiunei (cruciament) produc tot mereu speţe noi de Kamelie, una mai frumoasă decât alta. Afară de roză, nu se găseşte nicio altă plantă care ar rămânea aşa de nestrămutată în favoarea publică d'atâţia ani, ca Kamelia, şi într'adevăr Kamelia meritează acest favor prin bogăţia şi diversitatea colorilor ei, prin verdeaţa frumoasă, lucitoare şi neschimbată a frunzei sale, prin mărimea ei impozantă, prin uşurinţa d'a o cultiva şi prin timpul înflorirei sale (iarna) întocmai când celelalte flori sunt veştejite şi moarte. Apoi calitatea ei d'a fi convenabilă cu orice toaletă de dame şi d'a purta mult timp prospătatea ei; toate acestea au făcut că planta Kamelia a devenit nu numai floarea cea mai frumoasă, ci şi mai iubită în florăriile Europei; apoi dacă vederea unei singure Kamelie este plăcută, vederea unei grupe de Kamelii de colori diverse, produce un efect admirabil şi încântător.
Dar cine n'are florărie şi va să cultive kamelia acasă, poate să facă şi aceasta dacă va lua următoarele precauţiuni: Kamelia nu sufere schimbări repezi ale temperaturii, nici să toarne pe dânsa apă rece. Într'o odae unde zioa căldura se suie la 17 grade şi noaptea e frig, acolo negreşit Kamelia nu rabdă şi pierde mugurele sale; dar dacă îngrijeşte cineva ca să nu fie schimbarea temperaturei în odae foarte repede, adică numai cu 5 - 6 grade diferinţă, sau când o ţine cineva între două geamuri, poate să fie sigur că va avea toată iarna Kamelii înflorite. Chiar în unele pivniţe unde e un aer cald şi umed, reuşeşte Kamelia foarte bine. Dar în acest caz trebuie păzită ca să nu transporte cineva kameliile de la pivniţă la odae unde este un aer sec, căci atunci o să se strice. Când pune cineva oalele cu kamelii pe nisip ud, iar reuşeşte bine. E foarte trebuincios ca frunza kameliilor să fie curată şi nemânjită; de aceea e bine ca să spele cineva kameliile sale de două ori pe an, adică curăţându'le cu un burete.
Între 800 sau 1000 de speţe de kamelii care se cultivă în Europa, multe n'au nici o valoare. Amatorii care n'au florărie trebuie să se mulţumească cu 30 de speţe. În genere deosebim trei forme de kamelii, adică: unele cu foi puse ca olanele pe acoperiş, altele având forma de roză sau trandafir şi iar altele având forma plantelor numite Ranuncalacee. Amatorilor care vor să cultive în casele lor speţe frumoase de kamelii, le recomandăm cele următoare speţe: Camelia plena alba şi fibrieta, o speţă veche dar foarte frumoasă d'un alb lucitor; variegata are un avantagiu, că înfloreşte curând şi se ţine bine în casă, e de colori variate; Augustina superba e roşie închisă; Teutonia e roşie sau albă sau variegetă; Caryop Lyloides, e cu puncte; Duchesse d'Orleans, Conte de Paris, Celsiana sunt albe cu verge roşii, Carolina nu e tocmai plină; Dux Lissa e roşie cu verge albe; Doncelari e prea mare roşie cu pete albe, Leena Superbe e d'o culoare roşie ca mărgeanul şi d'o frumuseţe adorabilă. Afară d'aceste sunt frumoase şi cele următoare: Porta, Montironi, Rubescens Striata, Prince Albert; Archiduchesse Augusta, Otottini, etc."
Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Mihail Ivanovici Glinka (1804 - 1857)

Mihail Ivanovici Glinka found on Classic

Aivazovsky şi marea...

"În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri (…) vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin si însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine."

Ernest Hemingway, Bătrânul şi marea

"În tonuri de albastru ultramarin până la nuanţe pale de verde, sub lumina diafană a lunii sau în soarele arzător, agitată sau lină, cu nuanţe translucide sau încărcată şi întunecoasă, simplă prin însăşi profunzimea ei, constantă prin unduirea-i neîncetată, înger şi demon totodată, implacabilă, mândră şi eternă - astfel ne apare marea în tablourile lui Aivazovsky.
Născut pe malul Mării Negre, în Crimeea, la Feodosia, Ivan Konstantinovici Aivazovsky nu va fi fost primul care să se lase prins de mrejele sărate, dar va fi fost Întâiul care să-i fi zugrăvit adevărul, împletind cu măiestrie realismul dus până la naturalism cu romantismul veşnicului îndrăgostit. La început desenând în cărbune pe pereţii albi ai caselor din oraşul natal, studiind apoi la liceul din Simferopol şi, mai târziu, la Academia de Arte Frumoase din St. Petersburg, Aivazovsky devine un maestru prin excelenţă al peisajelor marine, una dintre cele mai elocvente mărturii constând în elogiul versificat pe care i-l dedică însuşi J.M.W. Turner după ce admiră Golful Napoli într-o noapte cu lună:
In this your picture/I se the moon, all gold and silver,/Reflected in the sea below…/And on the surface of the see/ There plays a breeze which leaves a trail/ Of trembling ripples, like a shower/ Of fiery sparks or else the gleaming headdress/ Of a mighty king!/ Forgive me if I err, great artist,/ Your picture has entranced me so,/ Reality and art are one,/ And I am all amazement./ So noble,/ powerful is the art/ That only genius could inspire!
Apa, unul din cele patru elemente fundamentale ale universului alături de pământ, foc şi aer, a fost iubită (e.g. grecii) şi temută deopotrivă (romanii) încă din cele mai vechi timpuri, fiind considerată o fiinţă vie, cu suflet şi voinţă proprie, chiar zeitate cu puteri depline asupra fiinţei omeneşti, căci "nimic nu are pentru noi vreo semnificaţie dacă nu-i expresia unui Eu. Personificăm.
Apa e şi ea o fiinţă proteică, suspinând şi făcând confesii compuse din numele Spiritului universal" (Călinescu, 1974, pg. 86).
Ipostazele în care Aivazovsky surpinde apa mării - când calmă şi liniştită, aşa cum sugerează zborul lin al pescăruşilor sau imaginarele orizontale şi verticale, cu nuanţe calde şi treceri subtile de la eternul albastru către auriul strălucitor al soarelui, când învolburată şi neliniştită, cu talazuri impunătoare şi reci, catarge frânte în linii de fugă ameţitoare şi trupuri umane care se zbat să supravieţuiască - sunt variate şi tototdată fireşti, în ciuda unei aparente monotonii a tematicii. Am putea spune că face o monografie pictată a mării: în momente diferite ale zilei, într-un anotimp sau altul, de la ţărmul mediteraneean până la cercul polar, populată de vase cu velele ridicate în bătaia vântului, prinse de furtună sau naufragiate.
Şi totuşi, nu copiază după natură. O observă, şi-o imaginează şi uneori pictează din memorie, punând-o întotdeauna în legătură cu toate celelalte elemente, rezultând astfel acea veridicitate a imaginilor create, caracterul translucid al apei, filtrarea razelor de lumină şi materialitatea a tot ceea ce intră în compoziţiile sale. "Mişcarea elementelor nu poate fi captată de pensulă direct - este imposibil să pictezi fulgerul, o pală de vânt sau spargerea unui val direct din natură. Pentru asta, artistul trebuie să şi le aducă aminte…" (Aivazovsky, apud Novouspensky, 1980, pg. 10 - trad. n.).
***
"(…) multiplul fenomenal e reductibil, printr-un proces continuu de metamorfoză, la elementele care, şi ele, sunt comunicante. Aşa, evaporându-se, se preface în aer, acesta se aprinde şi fulgeră, reziduul combustiunii se scutură în jos în chip de cenuşă, devenind pământ. Lichidele inflamabile produc asupra noastră cea mai puternică impresie, amintind rudenia aparent antagonică dintre apă şi foc. Spectacolul dramatic prin excelenţă este incendiul unei corăbii în plină mare." (Călinescu, 1974, pg. 85).
Devenind ataşat al Cartierului General Naval în 1844, Aivazovsky însoţeşte de multe ori flota rusă în expediţii, vizitând Turcia, Grecia, Egiptul şi America (dar călătoreşte şi în Germania, Olanda şi Italia), transpunând numeroase bătălii istorice purtate pe marea atât de dragă lui. În opera sa, găsim exemple nenumărate de lupte navale, lipsite de clişeele obişnuite, fiecare cu propria individualitate narativă, jocul de lumini accentuând dramatismul subiectului abordat: Bătălia din canalul Chios, Explozia navei turceşti, Bătălia de la Chesme, Bătălia de la Sinope şi aşa mai departe. Deşi cadru constant, marea nu mai este, în majoritatea cazurilor, decât un simplu martor tăcut al zbuciumului fiinţei umane pentru supremaţie. Flăcările oglindite de apă se înalţă către norii învolburaţi, împletindu-se în unduiri sălbatice cu densele coloane de fum înecăcios, întinzându-se hulpav, asemeni unor gheare perfide şi rapace.

O importanţă deosebită în opera lui Aivazovsky o are lumina, cu caracterul ei divin prezent în cultura armeană (ca şi în multe altele), căreia Aivazovsky îi aparţine prin filiaţie. Lumina este cea care, filtrată de undele mării, îi accentuează învolburarea furioasă a talazurilor nimicitoare şi vrăjmaşe sau alunecarea lină a unui perpetuum mobile; prin lumină, aerul capătă valenţe izbăvitoare sau ucigătoare; şi prin lumină ne arată scurte sclipiri ale hăurilor devoratoare. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi Haos - Crearea lumii, operă plină de simbolism biblic, măiestrit executată: acele valuri care se deschid în faţa luminii precum în faţa toiagului lui Moise pentru a lăsa drum liber poporului lui Israel; umbra întunecată, antropomorfă, a norilor, din spatele căreia ţâşneşte un nimb orbitor de lumină albă, extraordinar de bine conturată sub forma unui înger sau poate a lui Dumnezeu însuşi. Ceea ce poate apărea la început o compoziţie oarecum "naivă", păstrează însă remarcabila tehnică prin care poate fi simţită substanţa norilor şi consistenţa apei, doar lumina căpătând o formă aproape palpabilă pentru a sublinia caracterul ei divin. În acest tablou, prin alegoria umbrei copleşitoare care învăluie totul şi forţa luminoasă ce dezvăluie Calea, se poate observa combinaţia maiestuoasă de care vorbeam la început, dintre realismul execuţiei şi accentele romantice sub ale căror auspicii s-a născut Aivazovsky şi la care nu a renunţat de-a lungul întregii sale vieţi.
***
Este iluzoriu să ne imaginăm că în numai câteva pagini am putea prezenta, fie şi în linii generale, moştenirea impresionantă - atât de simplă în aparenţă şi totuşi atât de complexă la o privire mai atentă - pe care Aivazovsky a lăsat-o în urma sa (aproximativ 6.000 de tablouri). Nu ne rămâne decât să încercăm să înţelegem măcar o parte din infinita semnificaţie a operei ce ne-a fost oferită spre încântarea privirii şi a sufletului.
De ce Aivazovsky şi marea? Pentru că, asemeni lui Hemingway mai târziu, Aivazovsky a intuit în om puterea de a supravieţui, mereu luptând să-şi depăşească limitele "conflictul cu natura potrivnică" luând "dimensiuni de tragedie antică" (Grigorescu, 1977, pg. 532); pentru că a văzut omul ca pe un învingător chiar şi atunci când, în aparenţă, a fost învins - o mână încleştată pe catargul înghiţit de muntele de apă… Compoziţiile deschise, povestind dincolo de îngrădirea prozaică a ramei, amintesc de dragostea lui de libertate şi de transcendere într-o nouă dimensiune. Naufragiile, vasele eşuate, epavele cu carene goale şi vele sfâşiate duc cu gândul la viaţa de după moarte fie şi prin simpla mărturie a existenţei trecute. Sunt dovezi palpabile ale acelui Dincolo.
De ce Aivazovsky? Pentru măiestria antagonismului care se topeşte în complementaritatea întregului, zugrăvind marea aşa cum e, cu bune şi cu rele, ca pe o prinţesă răsfăţată şi capricioasă la a cărei vrere se află întreaga suflare ce se-ncumetă a-i călca hotarul, dar şi ca pe o zeiţă care, pe de o parte, îşi răsfaţă supuşii cu daruri divine, iar pe de alta îşi cere implacabil tributul de vieţi omeneşti.
De ce Aivazovsky? Pentru că oferă imaginea atotcuprinzătoare a mării, atât cât o poate omul pătrunde. A iubit marea cu toată forţa geniului său, iară de nu ar fi iubit-o, poate că ar fi fost doar un pictor talentat de marine."

Izvor: Aivazovsky şi marea de Ilinca Halichias, Revista ArtOut

Misterul din Efes...

"Unul dintre marile mistere care au traversat secolele a fost acela unde si cum a trăit Fecioara Maria după Înălţarea Lui Iisus Hristos? Tot ce se ştia era că a plecat împreună cu Ioan, mai precis au fugit din Ierusalim spre munţi, după ce regele Agrippa a ordonat urmărirea apostolilor. Fratele lui Ioan a fost ucis, iar Petre prins si aruncat în închisoare. Respectând ultima dorinţă a Lui Iisus Hristos, care răstignit pe cruce i-a spus mamei Sale, arătându-l pe Ioan: "Femeie, priveşte-ţi fiul", Ioan a luat-o în grija sa pe Fecioara Maria. Mergând spre Sud, au ajuns în Efes. Aici, pe vârful muntelui, la mile depărtare de orice aşezare omenească, cei doi si-au construit o casă din piatră, în care Fecioara si-a petrecut ultimii ani ai vieţii. Despre toate acestea se spunea că erau simple supoziţii, nimeni neştiind exact locul în care Fecioara Maria îşi făcuse locuinţa. Erau poveşti trecute din gură în gură, din generaţie în generaţie. Mulţi, de-a lungul secolelor, au căutat această construcţie, negăsind practic nimic.

Felul în care a fost descoperit aşezământul pare cel puţin straniu. În secolul al XVIII-lea, o preoteasă visează într-o noapte exact locul si drumul pe care se poate ajunge acolo. Nu are curajul să se ducă, dar îl descrie într-o scriere rămasă până azi. Zece ani mai târziu, sora Maria de Mandat-Crancey, din Izmir, găseşte aceste scrieri. Si, iată cum, abia în jurul anului 1800, păşeşte pentru prima oară o fiinţă omenească în locul în care a stat Sfânta Fecioară. Din acel moment, la acel loc sacru, vin în pelerinaj toţi creştinii lumii.
Pornind din Efes, astăzi oraş al Turciei, urci pe serpentine nenumărate până spre vârful muntelui, unde, ascunsă total vederii, în plină pădure este durată aşezarea din piatră numită Meryem Ana Evi. O linişte atotputernică te înconjoară si te face să simţi, permanent, prezenţa unei puteri divine. Ca toţi ceilalţi, am păşit cu gânduri curate în locuinţă. Semănând cu o cupolă monahală, este lipsită de orice confort. Cea mai mare încăpere este de fapt altarul, unde într-o nişă creştinii au aşezat statuia Sfintei Fecioare. Aici ard veşnic lumânări si sunt depuse zilnic flori. Se spune că poţi să-ţi pui o dorinţă si dacă este creştinească ţi se va îndeplini. În stânga si în dreapta acestei încăperi, sunt două încăperi mai mici, una părând că ar fi fost dormitorul, cealaltă, cămară si eventual bucătărie. Ieşind în lumina soarelui, nu poţi să nu te minunezi cum de doi oameni au putut zidi o locuinţă atât de durabilă numai din piatră si cum de a putut trăi în singurătate Fecioara Maria? Am privit în sus, spre măslini, si m-am întrebat: oare, de câte ori nu au fost singura hrană si singurii tovarăşi de suferinţă ai Fecioarei Maria? Un loc unic în lume care, pus alături de Bethleem, Nazareth si Ierusalim nu poate fi uitat."

Izvor: Delia Simona Costea, Revista Femeia

Francesco Cavalli - The Sacred Music Legacy found on Classic

Câteva notiţe istorice asupra naturei poamelor noastre...

"Nu poate cineva să determine patria poamelor şi a perilor. Opiniunea generală este că, poamele noastre provin din Armenia; însă e probabil că naintea timpurilor istorice au crescut poame sălbatice şi în partea meridională a Europei, pe când poamele nobile prin cultură au venit la Europa din orient prin intervenirea Elenilor şi a Romanilor. Dar în tot orientul, Asia Mică a fost ţara unde cultura poamelor era foarte naintată. Chiar din timpul lui Moise se găsesc legi şi ordine, care au drept scop, cultura poamelor. Din poamele noastre găsim în Biblie pomenind de meri şi de gutui. Profetul Ioel (1, 12) zice: "Meri, rodii şi curmali s'au uscat pe câmp". Şi Solomon în sentinţele sale zice: "O vorbă vorbită la timpul ei, seamănă cu mărul de aur (gutuia) în vase de argint". Căci în Asia Mică gutuile ajung la o frumuseţe admirabilă. Dar şi la Eleni, cultura poamelor era în floarea ei foarte de timpuriu. Între arborii care Homer îi numeşte din grădina lui Laertos, se găsesc meri, peri şi gutui. Legile lui Draco în Atena vorbesc despre cultura poamelor. Operaţiunea altoirei poamelor este atribuită lui Eumolpus. Insula Tasos era în antichitate vestită pentru perele ei cele gustoase. O naintare mare a primit cultura poamelor în Elada, după expediţiunea lui Alexandru cel mare în Asia. Dar dintre toate poamele, gutuia era cea mai stimată. Ea a jucat un rol mare în poezia orientală şi în mitologia Elenă. Gutuia era privită ca simbolul amorului, dar şi ca poama discordiei (de ceartă) lui Eris. Numele grecesc pentru gutuie adică Cydonia, provine din oraşul Kidon unde cultura gutuilor a început a se urma în Elada.
E ştiut că Romanii erau mult amatori de grădini şi că au cultivat cu mare zel toate felurile de poame, mai cu seamă de când au îmbogăţit grădinile lor cu felurimi de poame nobile care au adus la Europa din Asia Mică. Aşa vorbeşte Pliniu de 41 feluri de peri, 36 feluri de meri şi 6 feluri de gutui. Perii erau la Romani (ca şi acum în Italia) mai stimaţi decât merii. Dar gutuii îi puneau Romanii nobili în casele lor pentru odoarea lor plăcută (tot ca şi acum în Italia) sau că le puneau pe capitele divinităţilor lor drept veneraţiune.
Dar şi Germanii vechi aveau deja în timpul lui Tacit grădini de poame şi poamele formau un articol important în mâncarea lor de toate zilele. Dar ei cunoşteau numai puţine feluri de meri ordinari care n'au putut fi egali cu merii cultivaţi din Italia, de aceea Romanii numeau merii din Germania: meri sălbatici (Poma agrestia). În timpul lui Carol cel mare, s'au găsit în Germania şi Franţa felurimi de poame cultivate şi chiar Împăratul Carol era un amator de poame şi a introdus în Franţa şi Germania poame nobile din Italia şi Spania. El a ordonat ce fel de poame să se puie în grădinile sale imperiale care încongiura palaturile lui; între aceste poame figurau mai cu seamă peri şi meri. În toţi anii trebuia ca îngrijitorii grădinilor sale să'i trimiţă o listă de toate poamele care se cultivau acolo. Carol a ordonat de s'a preparat din zeama de pere şi de mere un fel de vin (cider) care a avut onoarea a figura şi la masa imperială. Mai pe urmă găsim şi alţi Împăraţi Germani urmând exemplul lui Carol cel mare în raportul iubirei de poame şi de cultura lor. Frederic I a ordonat ca, când strică cineva un pom, să plătească stăpânului lui venitul lui de zece ani; dar în secolul al XIII-lea, fapta de stricăciunea arborilor era privită ca o crimă mare încât legea ordona să se taie mâinile la un asemenea om. O altă lege ordona ca, când se însoară cineva, să sădească doi arbori de poame, parcă vrând ca împreună cu înmulţirea oamenilor, să se înmulţească şi arborii de poame.
O mulţime de poame şi de peri nobili care există acum mai în toată Europa, provine din Franţa adică din grădina de Montreuil şi Carthause unde Ludovic XIV a ordonat de s'a cultivat felurimi de poame nobile. Grădinarii cei mai vestiţi care au figurat acolo, erau Duhamel şi Girardot care au şi publicat diferite opuri ştiinţifice asupra poamelor. Spre exemplu Duhamel vorbeşte de 150 speţe de peri şi meri. Iată că timpul lui Ludovic XIV a îmbogăţit nu numai bibliotece cu suave flori de poezie, ci şi mesile oamenilor cu poame dulci. Acum în Anglia, Germania şi Franţa cultura poamelor a ajuns la cel mai mare grad de perfecţiune. Se cunosc acum sute de speţe de peri, de meri ş.c.l. Mărimea acestor poame este extraordinară şi gustul lor delicios. Mâncând d'o asemenea poame poate să înţeleagă cineva cum moş Adam n'a rezistat d'a mânca o poamă din Paradis, măcar că a ştiut ce pedeapsă mare îl amerinţa."

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)