Pachelbel, Bach, Boccherini şi Tartini...

Pachelbel, Bach, Boccherini şi Tartini found on Classic

Flamingo...

"Eată o pasăre curioasă! Natura, în creaţiunile ei, a imitatu capriciile oamenilor, câte odată chiar cele mai extravagante. Sunt unii oameni comedianţi care umblă în uliţe pe picioroange, mai cu seamă în timpul carnavalului; pasărea Flamingo parcă este în toată viaţa ei un comediantu care umblă pe picioroange; astfel sunt picioarele ei, lungi şi subţiri întocmai ca cându ar fi picioroange. De aceea, toată înfăţişarea a acestei pasere este parcă o caricatură, o comedie.

Daru această pasăre are şi alte extravaganţe în modulu traiului său; căci când va să mănânce, răstoarnă piciorul şi îlu pune pe pământu, astfel că ciocul de susu vine atunci josu, şi celu de josu, susu. (Întocmai ca în comedie "în susu josu") şi aşa mănâncă. Daru cuibulu acestei pasere seamănă c'o căpăţână de zaharu foarte mare, d'o nălţime de 2 - 3 picioare, avându pe vârfu o groapă mică, unde punu 2 - 3 oaă şi peste acestu cuibu conicu şeade paserea călare cu picioarele sale lungi şi cloceşte oaăle.
Această pasăre noată prea bine în apă, căci între degetele loru au o peliţă întinsă întocmai ca raţe şi gâşte şi cându zboară, atunci observu obiceiulu următoru; adecă cându suntu puţine în număru, umblă într'o linie dreaptă daru în curmezişu şi cându sunt multe, formează zburându, unu felu de triunghiu, avându pe cea mai mare şi mai tare dintre acele în capulu loru ca conductorulu cetei.
Patriea loru este nordulu Africei, mai cu seamă Egiptulu, precumu şi locurile în ţările Kirghiziloru în Asia; însă iarna se vădu de multe ori şi pe insula Sardinia; Dar vara să rătăcescu câteodată până la ţărmurile meridionale ale Franţei şi chiar lângă Rinu, atunci au oamenii ocaziune a admira spectaculu curiosu alu unei pasări de mărimea unui granadiru îmbrăcatu în uniforma roşie, cu un gâtu d'o lungime extraordinară şi cu picioarele încă mai extraordinare; căci aripile sale sântu roşii ca trandafirii pe dinafară şi pe dinăuntru. Această coloare este asosită pe corpulu său împreună cu albu şi negru, va să zică această pasăre este îmbrăcată într'o tricoloare. Voiagiorii zicu: cându vede cineva pe câmpurile şeţe lângă Alexandria în Egiptu, o ceată de flaminge, poate să se înşele şi să se închipuiască că vede un regimentu de granadiri englezi în uniformă roşie; căci coloarea roşie să vede de departe mai tare decâtu celelalte.
Eată că natura a înfăţişatu ochilor noştrii, într'o singură pasăre, spectaculu unui granadiru şi a unui comediantu; însă a unui granadiru care nu omoară pe niminea şi a unui comediantu care nu cere nici o antrea!"

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Sf. Luca pictând Icoana "Maica Domnului cu Pruncul Sfânt"

Respighi - Concerto gregoriano; Concerto all'antica found on Classic

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. A TREIA PARTE

"Subu un caracteru cu totulu diferitu ni se prezintă muntele Sinai. Sinaiulu era rezidenţa culturei ideii sublimului în religiune, însoţită cu sistemulu monoteismului.
Într'adevăru, când oamenii au intratu în faza cea după urmă a dezvoltărei ideii religiunei; când au înţelesu că nici ideea unei fiinţe umane, câtu de ideală ar fi, nu e de ajuns a prezenta ideea Creatorului; când fiinţa divină s'a prezentat sub imagina pură, spirituală şi infinită; numai atunci religiunea a devenitu o veritate şi divinitate, a devenitu demnă d'a fi creatoare lumei şi umanităţei.
Acestu cultu al sublimului, muntele Sinai era legănulu lui. Religiunea bazată pe sistemulu monoteismu (d'unu singuru Dumnezeu) e născută pe acestu munte. Flamele care, după biblie, au încongiuratu revelaţiunea lui Iisus pe muntele Sinai, au fost făcliile care au inauguratu o epocă nouă luminoasă în cultura omenească. Divinitatea nu mai are o fiinţă umană înzestrată cu superstiţiile şi defectele oameneşti. Cerulu s'a depopulat de atâţia "crai" care nu făcea altu nimicu decât mânca Ambroziea, bea Nectar şi făcea curte la drăgăstoasele-zeităţile lor soţii, care nici ele nu erau modelulu onestităţei şi a fidelităţei conjugale.
Dar şi caracterulu geograficu şi fizicu al acestoru doi munţi, este conformu cu misiunile loru istorice. Peizagiulu (ţărăniea) împregiurulu muntelui Olimpu, înfăţişează caracterulu frumuseţei; pe cându peisagiulu împregiurulu muntelui Sinai, înfăţişează caracterulu sublimului; acolo (la Olimpu) este o ţară fertilă, acoperită cu toate nenumeroasele şi admirabilele ornamente florale, care le produce Natura în câmpiile Eladei; dar aici (la Sinai) este o desertă grozavă, o solitudine spăimântătoare şi toată măreaţa întindere înfiorătoare şi sublimă a unei infinităţi fără margine, unde se vede numai cerulu d'asupra şi un oceanu de nisipu dedesubtul nostru. Aceste două peizaje, amu zisu, sunt conform cu caracterile amândororu religiuni proclamate peste aceşti doi munţi. Păgânismul Elenic cu multele zeităţi ale lui, a mângâiatu simţurile; această religiune era parcă o grădină plină de variabile flori frumoase şi odorante, ca şi câmpulu împregiurulu Olimpului. Zeităţile Mitologiei s'au bucurat d'o viaţă materială şi simţuală, prin urmare acestu cultu a invitatu şi pe oameni d'a se bucura d'o asemenea vieaţă, a căuta şi a găsi în această vieaţă pământească, fericirea finală şi scopulu existenţei. Împregiurări cu totulu contrarie le găsimu la religiunea predicată pe muntele Sinai, cu ideea sa covârşitoare d'unu singuru Dumnezeu, nematerialu şi nefinitu. Această religiune n'a mângâiatu simţurile noastre animale şi din contra n'a încetatu a predica lupta fiinţei noastre morale în contra acestor simţuri animale. Omulu biblicu nu este omulu simţual "în chipu şi imagiulu Divinu, zice biblia, a creatu Dumnezeu pe omu". Astă frază este adevărată diplomă de nobleţe a genului umanu. Dară precum pretutindenea "nobleţea obligă"; aşa ne'a obligat această nobleţe a semănărei imagiului nostru cu acela alu divinităţei, ca să semănămu divinităţei, nu numai în exterioru, ci şi cu fiinţa noastră interioară şi morală. Dar imaginaţiunea noastră aflându'se naintea ideii infinite a Dumnezeului biblicu, simţimu câtu de mici şi nimicu suntemu naintea acestei idei covârşitoare, naintea acestui oceanu fără margine, întocmai ca cându ne aflămu naintea oceanului sau naintea desertei infinite.
Eată diferenţa între Olimpu şi Sinai.
Dar şi evenimentele cărora erau supuşi aceşti amândoi munţi în seculii ce au urmatu mărimea loru istorică şi decadenţa loru, sunt iar conformu cu cultulu frumosului sau al sublimului, cărora erau consacratu unu sau altu. Olimpulu, după căderea păgânismului, a căzutu în uitare totală. Veneraţiunea lui antică, s'a perdutu cu totulu acumu; asta este soarta frumosului, la cultura căruia era consacratu. Oare nu vedem prin lume în toate zilele că o fiinţă adorată altădată pentru frumuseţea ei, îmbătrânindu'se, este uitată cu totul de toţi adoratorii ei de nainte? Dar cultulu sublimului este neperisabilu; sublimulu nu se îmbătrâneşte niciodată; infinitulu rămâne infinitu în eternitate. De aceea şi Sinai, acestu nemuritorulu altarulu al cultului sublimu, a rămas în veneraţiunea sa chiar după căderea naţiunei, în sânulu căruiu a statu altă dată mare şi florindu; chiar după schimbarea ideii primitive a cultului lui Iisus predicatu pe vârful său. Sinagoga, Biserica şi Geamia, se uită şi acumu cu veneraţiune la acestu munte. Sinai şi Sion, suntu stele lucitoare în cerulu religiuniloru moderne care domnescu în lumea civilizată şi semi-civilizată. Sinai este veneratu şi acumu ca poarta sanctă, prin care, nainte atâţia mii de ani, s'a aşezatu o comunicaţiune între ceru şi pământu; de unde omulu a priimitu de la ceru lumina adevărului, şi de unde a aflatu adevăratulu secretu al misiunei sale nu ca o fiinţă simţuală ci ca o fiinţă pură morală, imagiul creatorului etern manifestându'se în toată gloria sa pe muntele Sinai."

- SFÂRŞIT -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)

Olimpul şi Sinai. Sau cultul frumuseţei şi cultul sublimului. O paralelă filosofică. A DOUA PARTE

"Unu gradu mai superior în dezvoltarea ideii religiunei, îlu găsimu de faţă, cându umanitatea s'a lepădatu d'aceste idei foarte degradante d'a numi pe unu animalu Dumnezeulu şi Creatorulu lui şi făcându unu pasu mai nainte, au adoptat chiaru fiinţe umane dreptu zeitatea.
Acestu pasu progresivu, îlu găsimu în Mitologia Elenă. Religiunea Elenă, câtu de bogată era în fiinţe divine, cu toate acestea, nu găsim într'însa nici măcar un singur animal venerat ca o zeitate, ci toate divinităţile Mitologiei sunt nişte fiinţe umane.
Aceste fiinţe care, după ideile Elenilor, au împreunatu în existenţa loru şi natura umană şi natura divină; aceste fiinţe, zicemu, negreşit a trebuit să figureze ca fiinţele umane cele mai perfecte, cele mai superioare dintre oameni, ca nişte ideale oameneşti. Daru la Eleni, la acestu populu simţualu, dedatu cu totulu culturei frumuseţei, şi a mărimei materiale vizibile, idealele loru s'a raportatu numai la înfăţişarea exterioară. De aceea, vedemu că Jupiteru (Joe) au fostu prezentatu ca idealul unui suveranu, plinu d'o majestate măreaţă. Ca unu suveranu, cum zice Sheakspear, care este rege de la capu până la vârfulu degetelor. Apolon, zeitatea frumuseţei bărbăteşti, era prezentatu ca tânărulu celu mai frumosu şi cel mai elegantu, pe cându Venus (vinera) a prezentatu idealulu frumuseţei femeeşti. Erkulu înfăţişa idealulu forţei musculare; Mars, idealulu curagiului; miculu mişelu "Amor" era idealulu simţului amorului sexului şi întocmai ca în lumea reală amorulu este efectulu, putemu zice, actulu alu doilea alu admiraţiunei frumuseţei, aşa şi Elenii au prezentatu amorulu ca fiulu lui Venus (alu frumuseţei); l'a prezentat cu un arcu şi săgeată. În timpurile primitive d'atunci, acestea erau armele fiului lui Venus; dacă făcătorii mitologiei, aru fi trăitu în timpulu nostru, mai cu seamă la noi, aru fi datu alte arme în mâinele lui Amor; îi ar fi datu în mână s.e un sacu cu galbeni. Asta este în timpulu nostru o armă multu mai puternică pentru izbutirile în amoru, decât arcu şi săgeata. Dar să ne întoarcem la chestiunea noastră.
Zeităţile Eleniloru, aceşti suverani ai Olimpului, avură calităţile şi viciurile lor. Conform cu rolu de suverani care au jucatu, ei au trebuitu să aibă şi slăbiciunile care (cel puţin în timpul d'atunci) erau obicinuite a le vedea în vecinătatea tronului.
În Asia, mai toată istoria a dinastiiloru domnitoare era şi mai este o tristă serie de crime şi de viciuri. De ce daru în Olimpu, în această rezidenţă a atâtora suverani uşori, să lipsească viciuri şi crime? De aceea găsimu în Mitologie într'adevăru menţionate atâta viciuri galante care au produsu şi crime. Nouă ni se pare ciudatu aceasta; fiindcă suntem obicinuiţi a ne prezenta sub imagina divină, fiinţa spirituală cea mai perfectă; dară Eleniloru, aceasta nu s'a părutu aşa. Ei n'au fostu în stare a se sui în ideea lor la concepţiunea unei fiinţe sublime, infinite şi perfecte cu perfecţiunile absolute. Căci această fiinţă aru necesita a fi superioară tuturora, aru necesita a fi singură divinitate, o idee contrară a sistemului politeismu (cu multe zeităţi) d'atunci.
Repetămu daru şi zicemu că locuitorii divini ai Olimpului, erau convivi veseli, frumoşi şi plăcuţi, dar nicidecum sublimi; căci erau plini de viciuri şi de imperfecţiuni, apoi un lucru imperfectu, nu poate fi infinitu, nu poate fi sublimu. Aşadar Olimpulu era rezidenţa culturei ideii frumosului în religiune, însoţită cu sistemulu politeismului."

- va urma -

Izvor: Isis sau Natura Jurnal pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte în toate clasele de Dr. Iulius Barasch (Anul 1858)