Sonete de Vasile Voiculescu

Sonete de Vasile Voiculescu

CLX

La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimă, fantezie..
M-ai părăsit..şi toate se sting, reci scînteieri.
Pentru rănitul vultur aripile-s poveri,
Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Şi mă supun ... Osânda de gura ta rostită
E lege pentru mine de aur pur şi greu;
Durerea de la tine mi-e încă o ispită,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Şi neguri lungi de veacuri las iar să mă înghită...
Din groapa mea zbucni-va o flacără târzie;
Atunci întreaga lume va dezluşi, uimită,
Crescând misterioasă a noastră poezie,
Din dragostea noastră născută în zbucium şi ardori,
Pe-ascuns, din tainic tată, ca un copil din flori!

Duminică, 12 decembrie 1954

Sonete de Vasile Voiculescu

Sonete de Vasile Voiculescu

CLVIII

Din clarul miez al vârstei râd tinereţii tale,
Trufaşa-ţi frumuseţe în faţă o privesc
Şi ochilor tăi, aştri tulburători de cale,
Opun intensu-mi geniu în care se topesc.
Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,
Plecat ca peste o floare, te rup şi te respir...
Şi nu nu mai eşti de-acuma trupească o făptură,
Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.
Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:
Cu ideala forţă mi-apropii ce mi-e drag,
Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie
În care, fără urme de pulbere tîrzie,
Te-amestec şi pe tine cu sila; pentru mag,
Pămîntul n-are margini, nici cerurile prag.
Joi, 2 decembrie 1954