Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

VII. RIDICAREA LA CER

1. După ce a vizitat Heracleea Lyncestis, curtea de demult a regelui Filip al II-lea, a ajuns la Stip, Astibo cel antic, în Makedonia.
2. Titus, martor al acelei călătorii, spune: “A doua zi Poetul m-a rugat să-l însoţesc în cetate, la o plimbare fără scop. Sau, dacă îmi amintesc bine, exista unul: spera să găsească în drum o farmacie de unde să poată lua un leac împotriva durerilor ce-l încercau.
3. Oamenii se uitau la el cu interes, poate că unii îl văzuseră în ajun (…), alţii intuiau că în faţa lor se află un om deosebit.
4. Nichita m-a întrebat: «Câţi ani sunt de când ţi-am sărbătorit prima carte?», «Cincisprezece», am răspuns eu. «Atât de mult?», s-a mirat el. «O, eu mă pregătesc acum să fac cincizeci», a mai adăugat.
5. Apoi, uitând de lumea care trecea de o parte şi de alta, a îngenuncheat în faţa muntelui din faţa cetăţii spunând acele vorbe pe care nu le-am uitat şi nu le voi uita niciodată: «Doamne, de ce ne laşi atât de puţin în această Irealitate?»”.
(Titus Vâjeu, Adolescent pe viaţă, în Album, 1984, p. 356)
6. Altă dată a implorat: “Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp”.
(Viaţa mea se iluminează, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
*
7. Se întorsese de la nunta din Drobeta. Peste plămânii lui s-au aşezat bolovani. A băut un ceai, dar bolovanii nu s-au dizolvat.
8. A şoptit: “În curând voi fi îngăduit de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta”.
(Mă asemui cu un copac, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
9. Speriaţi, cei din preajma sa au chemat Salvarea. A zâmbit şi le-a spus: “Liniştiţivă. N-am unde să mor. Moartea este populată de fiinţe”.
(Elogiu, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
*
10. A murit, într-un decembrie lăptos, în camera de gardă a unui spital de urgenţă. La ora 2.00 noaptea, în data de 13, medicul l-a întrebat: “Respiraţi mai bine?”
11. Nichita a silabisit: “Respir”. Şi sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul ţărânei din care s-a născut.
(Album, 1984, p. 406)
12. Nu trecuse mult de când, iscodit de Aurelian, Nichita mărturisea: “Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor”.
(Antimetafizica, 1985, p. 340)
13. La început discipolii s-au întristat, iar apoi au refuzat să dea crezare zvonului: “A murit Nichita Stănescu…? Dar e o imposibilitate! Logică şi ontologică”.
(Dumitru Micu, în Album, 1984, p. 238)
14. Altul a exclamat: “Nichita, tu nu ai murit, nu mori şi nu vei muri!”
(Dionisie Duma, în Album, 1984, p. 230)
15. Apoi au început să vorbească despre sacrificiul lui: “Simt şi cred că Nichita Stănescu a fost produsul celui mai sublim-paradoxal capriciu pe care spiritul de creaţie cosmică îl săvârşeşte doar din când în când în rândurile speţei umane.
16. Anume nutresc strania convingere că acest intangibil spirit creator, cu trufaşă şi imprudentă dăruire, l-a plăsmuit pe Nichita numai şi numai din iubire, numai şi numai pentru iubire.
17. Ce i-a fost dat lui Nichita să fie de pe urma divinului blestem genetic, iată, cred, enigma veşnică, asupra căreia cei cu adevărat fascinaţi de geniul său se vor apleca…
18. Nichita-omul nu mai este printre noi…
19. Avem tragica revelaţie a faptului că n-am fost nici pe departe la înălţimea sacrificiului din şi prin iubire făcut de el pentru noi toţi, cei de azi, şi pentru cei ce ne vor urma de-a lungul veşniciei”.
(Nicolae Ciobanu, în Album 1984, p. 224)
20. Alţii au cutezat mai mult, precum Simion, care l-a numit Unul Singur, fiindcă el murise într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, dar Hristea l-a readus la viaţă:
21. “Domnul Unul Singur Nichita Stănescu a încălcat toate legile pământeşti şi (…) a fost (…) Poetul, Preotul, Medicul, Psihiatrul şi Hristos, fiul lui Dumnezeu, care pătimeşte (precum spune legenda biblică) pentru aproapele său”.
(Simion Pop, în Album, 1984, p. 345)
22. Când s-au împlinit 40 de zile, părintele Galeriu a oficiat o slujbă la biserica Silvestru pentru pomenirea sufletului celui care a fost Stănescu Nichita Hristea.
23. Biserica s-a umplut de versuri mirene, iar Tomozei şi-a amintit că Nichita a murit nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare…
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 409)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

Nichita Stănescu... by vgeoi


I. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploieşti, printre sonde de petrol şi rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
2. Mai târziu, după ce a învăţat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.”
(Antimetafizica, 1985, p. 183)
3. Aurelian l-a întrebat: “Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut în mahala?”
4. “Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş pe apă şi că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita.
(Antimetafiziaca, 1985, p. 142)
5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Şi a rămas un înger toată viaţa.
7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?”
(Respirări, 1982, p. 67)
8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”.
(Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27)
9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se consideră trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”.
(Ion Horea, în Album, 1984, p. 236)
10. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract.
11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt.
12. Călătoreşte în străinătate şi îşi face prieteni pretutindeni.
13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile - câte mai apar - nu reuşesc decât să i-o sporească.
14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăieşte la o scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor.
(Alex. Ştefănescu, 1986, p. 28)
15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale.
17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizaţii. În caietele sale stă scris:
18. “Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile şi l-a îndoit ca o coardă de lumină.
21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”.
(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
22. Din acel moment, el însuşi s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.