Sonete de Vasile Voiculescu

CLXX

Sămânţa nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pîn' ce-i soseşte timpul în slăvi să-şi ia avântul;
A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart şi veac, şi lume; ţinut prizonier
A izbucnit din ţăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?
Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...

Joi, 20 ianuarie 1955

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

III. OPERA SA MĂRTURISEŞTE

1. Student fiind, s-a dus, emoţionat, la Ion Barbu. Marele poet-matematician i-a cerut să-şi deşarte buzunarele. “Acuma hai să ne împrietenim cu manuscriptul”, a zis, citind şi recitind cu glas tare poeziile palidului ploieştean.
2. În final, a rostit stupefiat: “Se vede că iubeşti poezia, dar, dragul meu, ascultă-mi sfatul: lasă-te! N-ai nici o picătură de talent, dar ştii, niciuna..”
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 405)
3. Nichita n-a fost dezamăgit şi nici nu s-a supărat pe bătrân. L-a iubit în continuare tot restul vieţii.
4. După tainice şi lungi experienţe în laboratoarele alchimiei, căutând piatra filosofală, Nichita a descoperit secretul transformării cuvintelor în poezie.
5. Preoţii templului îl întrebau: “Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne!” “Văd cuvinte”, a răspuns Nichita. “Spune-le, spune-le”, l-au îndemnat preoţii. Dar el a tăcut sub ciocârlii ca şi-nainte.
(Ce?, vol. Necuvintele, 1969)
6. Avea de învăţat şi limba îngerească, limba în care cuvintele se leagă între ele după regulile unei gramatici inedite.
(Eugen Simion, O neasemuită vorbire, în Album, 1984, p. 244)
7. Dar n-a fost de-ajuns. Pentru ca opera sa să dureze, avea nevoie de o jertfă pe care să o îngroape la temelie, după cum săvârşise ritualul un alt meşter de mănăstiri.
8. De aceea, imaginile sale poetice au fost însufleţite cu preţul pierderii vieţii sale personale. Condeescu depune mărturie:
9. “El a acceptat să «moară» încă din timpul vieţii, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu…”
(Alexandru Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 33)
10. Abia atunci a cutezat să strige: “Te iubesc, prezent al vieţii mele”. Şi strigătul i s-a desfăcut în comete.
(Îndoirea luminii, vol. Dreptul la timp, 1965)
11. Cuvintele lui s-au desfăcut în silabe şi în litere. Nichita povesteşte: “Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus, în dreptul ferestrei.
12. Îi vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor literelor lumii”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
13. Biograful său, Condeescu, scrie: “Prezenţa sa se identifică cu însăşi starea de graţie uluitoare şi fascinantă,
14. căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transformând prin metaforă lumea reală în miracol, făcând-o mai amplă şi mai plină de mister, deplasându-i limitele, conferindu-i măreţie”.
(A. Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 28)
15. Nu încape îndoială: “Opera sa mărturiseşte şi va mărturisi pentru el în veac”.
(Neculae Crişan, în Album, 1984, p. 285)
16. “Uneori, rareori, Poezia se face om pentru a cunoaşte, în carnea şi sângele său, în nervii săi, trăirea condiţiei umane”.
(Paul Georgescu, în România literară, 15 dec. 1983)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef...

II. O FÂNTÂNĂ DE IUBIRE

1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi - lucru surprinzător - îi iubea pe poeţi”.
(Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mia sărit în faţă”.
(Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta mag-netică speranţă, încât, rând pe rând - chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”.
(Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.”
(Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”.
(Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”.
(Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindule trecătoare.
(Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stân-je-nirea omului delicat căruiai repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, careşi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor.
(Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu a-vea toate ace-le griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”.
(Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”.
(Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

Nichita Stănescu... by vgeoi


I. LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploieşti, printre sonde de petrol şi rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
2. Mai târziu, după ce a învăţat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.”
(Antimetafizica, 1985, p. 183)
3. Aurelian l-a întrebat: “Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut în mahala?”
4. “Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş pe apă şi că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita.
(Antimetafiziaca, 1985, p. 142)
5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Şi a rămas un înger toată viaţa.
7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?”
(Respirări, 1982, p. 67)
8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”.
(Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27)
9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se consideră trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”.
(Ion Horea, în Album, 1984, p. 236)
10. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract.
11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt.
12. Călătoreşte în străinătate şi îşi face prieteni pretutindeni.
13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile - câte mai apar - nu reuşesc decât să i-o sporească.
14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăieşte la o scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor.
(Alex. Ştefănescu, 1986, p. 28)
15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale.
17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizaţii. În caietele sale stă scris:
18. “Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile şi l-a îndoit ca o coardă de lumină.
21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”.
(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
22. Din acel moment, el însuşi s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.