Mihai Eminescu - Lumea ca teatru

"Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Nenţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile."

Mihai Eminescu - Lumea ca teatru

Fânul vanilat... delectarea cailor nobili...

Vanilia... ca poeţii între oameni

"Ce este această plantă admirabilă care răsare drept în sus în pădurile lumii noi, în această pădure unde n-a călcat picior de om, plină de-o majestate superbă? Ce este această plantă debilă care se suie lângă aceşti arbori, din ramuri în ramuri înconjurându-i, parcă strângându-i cu foile sale cărnoase şi lucitoare? Ce este această plantă care are o floare parcă e de porţelan, fructe ca tecile de fasole, însă care răspândesc o odoare aşa de plăcută şi suavă? Această plantă nu e altceva nimic decât Vanilia, care delectează gustul nostru când bem o ceaşcă de ciocolată delicioasă, sau când mâncăm îngheţată de Vanilie.
Sunt în regnul vegetal nişte plante, care seamănă cu poeţii între oameni; întocmai ca poetul este în lume spre a ne înfrumuseţa viaţa, însă nu poate să se ţie pe picioarele sale proprii şi ar muri de foame dacă n-ar fi sprijiniţi prin alţii, fiinţe mai pozitive, prin urmare şi mai robuste; aşa există şi în regnul vegetal nişte plante foarte frumoase, foarte delicate, răspândind o odoare delicioasă, dar nu hrănesc pe nimeni, nici pe sineşi şi sunt aşa de delicate încât nu poate să se ţie singure şi sunt silite să se sprijinească asupra altor plante mai prozaice, dar mai pozitive, mai solide şi mai puternice.
Vanilia este o asemenea plantă. Dar este un lucru curios. În aceste păduri eterne ale Americii, multe secole până n-a ajuns acolo omul cu lăcomia sa, Vanilia era căutată pentru odoarea sa plăcută de către păsările acestor păduri care mâncau cu lăcomie fructele vaniliei şi de către maimuţele de acolo care căutau cu cea mai mare aviditate teaca vaniliei. Iată şi animalele au câteodată un gust bun.
America produce 11 specii de Vanilie; toate sunt aromatice; dar mai preţuită decât toate este specia Vanilla planifonia. Până acum nu se ştie dacă continentul Americii adică Mexicul, sau dacă insulele Indiei Occidentale sunt patria acestei plante preţioase. Pentru adevărata vanilie (nu pentru cea neadevărată numită Vanillon), locurile cele mai importante pentru cultura lor sunt oraşele Ojaco şi Veracruz. Dar rar se găseşte o plantă aşa de delicată şi de nobilă care cere atât de puţine osteneli şi cost pentru cultura ei; e destul să ia cineva o ramură de Vanilie, şi s-o puie lângă un arbore de piper, îndată prinde rădăcină, creşte, şi peste puţin s-a făcut atât de mare încât se suie până la vârful acestui arbore. E remarcabil că cultura Vaniliei e în mâna Indienilor sălbatici. Orice bucată de Vanilie pe care damele noastre o gustă în ciocolată, îngheţată sau ceai, toate au trecut prin mâinile Indienilor cu faţa roşie ca arama şi cu pielea goală.
Vanilia, iar ca poetul, este amatorul luminii; cea dintâi grijă care cere cultura ei este, de-a depărta toată umbra întunecoasă de pe dânsa. Cu toate acestea nu putem tăgădui că Vanilia cu toată frumuseţea şi luxul ei, ocupă în istoria umanităţii o poziţiune mult mai inferioară decât un fir de trifoi şi de grâu; căci Vanilia îndatorează pe oameni să rămâie în păduri, pe când trifoiul, grâul au silit pe oameni să iasă din păduri, să cultive pământul şi să formeze societăţi civilizate.
Când teaca s-a cules, atunci trebuie uscată ca să nu se strice şi pe urmă o leagă în legături, câte 50 bucăţi într-o legătură şi o trimit în comerţ.
Este curios a vedea că chiar la Vanilie se adeverează proverbul "Nemo profeta in patria" acasă unde e născut, chiar profetul nu e stimat; asemenea şi vanilia care este la noi o aromă foarte căutată, în sudul Americii şi Asiei, patria sa, nu e întrebuinţată la nimic; nimenea nu cutează acolo d-a gusta Vanilia; asta nu e de mirare. Puterea aprinzătoare a Vaniliei, facultatea ei de a aprinde dorinţele amorului, o face periculoasă pentru oameni în climele foarte călduroase, într-o ţară unde creşte din pământ piperul şi parcă toate pasiunile violente; acolo Vanilia nu poate să facă nici un bine şi chiar în climele noastre temperate, trebuie să întrebuinţeze cineva Vanilia cu mare pază şi când cineva voeşte a păzi regulile dietetice, să n-o mănânce nicidecum.
Chimia modernă care a găsit principiul odorant cuprins în Vanilie şi care îi dă această odoare plăcută, a arătat că acest principiu odorant există şi în alte obiecte şi de care omul n-are cea mai mică bănuială că există acolo. Se ştie acum că acest principiu odorant e cuprins şi în urina (udul) vacilor. Iată un experiment curios. Să ia cineva ceva ud de vacă, să-l puie într-o sticlă mică de ceasornic şi să toarne pe dânsul acid muriatic (un fel de apă tare) atunci udul din sticlă se va schimba în picături de poftă de mâncare (picăturile lui Hoffman) dar turnând ăst fluid pe o altă sticlă de ceasornic şi lăsând fluidul să se evaporeze, atunci o să iasă acid benzoic, adică principiul odorant cuprins în Vanilie şi udul va răspândi odoarea vaniliei. Iată scamatoriile miraculoase ale Naturii care le poate face un chimist în zilele noastre.
Dar odoare plăcută asemănătoare cu aceea a Vaniliei care ne dă fânul proaspăt, provine din multe plante, mai cu seamă dintr-o iarbă numită iarba de vanilie (Antroxantul odorantum) care creşte pe câmp şi se amestecă în fân şi îi dă acest miros plăcut. Iată că nu numai noi în saloane şi în cofetării, mâncăm vanilie, ci şi caii noştri în grajd se delectează de acest nutriment, aromatic şi odorant."

Izvor - Isis sau Natura Jurnal Pentru Răspândirea Ştiinţelor Naturale şi Exacte de Doctor Iulius Barasch, Anul 1858

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

VII. RIDICAREA LA CER

1. După ce a vizitat Heracleea Lyncestis, curtea de demult a regelui Filip al II-lea, a ajuns la Stip, Astibo cel antic, în Makedonia.
2. Titus, martor al acelei călătorii, spune: “A doua zi Poetul m-a rugat să-l însoţesc în cetate, la o plimbare fără scop. Sau, dacă îmi amintesc bine, exista unul: spera să găsească în drum o farmacie de unde să poată lua un leac împotriva durerilor ce-l încercau.
3. Oamenii se uitau la el cu interes, poate că unii îl văzuseră în ajun (…), alţii intuiau că în faţa lor se află un om deosebit.
4. Nichita m-a întrebat: «Câţi ani sunt de când ţi-am sărbătorit prima carte?», «Cincisprezece», am răspuns eu. «Atât de mult?», s-a mirat el. «O, eu mă pregătesc acum să fac cincizeci», a mai adăugat.
5. Apoi, uitând de lumea care trecea de o parte şi de alta, a îngenuncheat în faţa muntelui din faţa cetăţii spunând acele vorbe pe care nu le-am uitat şi nu le voi uita niciodată: «Doamne, de ce ne laşi atât de puţin în această Irealitate?»”.
(Titus Vâjeu, Adolescent pe viaţă, în Album, 1984, p. 356)
6. Altă dată a implorat: “Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp”.
(Viaţa mea se iluminează, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
*
7. Se întorsese de la nunta din Drobeta. Peste plămânii lui s-au aşezat bolovani. A băut un ceai, dar bolovanii nu s-au dizolvat.
8. A şoptit: “În curând voi fi îngăduit de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta”.
(Mă asemui cu un copac, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
9. Speriaţi, cei din preajma sa au chemat Salvarea. A zâmbit şi le-a spus: “Liniştiţivă. N-am unde să mor. Moartea este populată de fiinţe”.
(Elogiu, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
*
10. A murit, într-un decembrie lăptos, în camera de gardă a unui spital de urgenţă. La ora 2.00 noaptea, în data de 13, medicul l-a întrebat: “Respiraţi mai bine?”
11. Nichita a silabisit: “Respir”. Şi sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul ţărânei din care s-a născut.
(Album, 1984, p. 406)
12. Nu trecuse mult de când, iscodit de Aurelian, Nichita mărturisea: “Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor”.
(Antimetafizica, 1985, p. 340)
13. La început discipolii s-au întristat, iar apoi au refuzat să dea crezare zvonului: “A murit Nichita Stănescu…? Dar e o imposibilitate! Logică şi ontologică”.
(Dumitru Micu, în Album, 1984, p. 238)
14. Altul a exclamat: “Nichita, tu nu ai murit, nu mori şi nu vei muri!”
(Dionisie Duma, în Album, 1984, p. 230)
15. Apoi au început să vorbească despre sacrificiul lui: “Simt şi cred că Nichita Stănescu a fost produsul celui mai sublim-paradoxal capriciu pe care spiritul de creaţie cosmică îl săvârşeşte doar din când în când în rândurile speţei umane.
16. Anume nutresc strania convingere că acest intangibil spirit creator, cu trufaşă şi imprudentă dăruire, l-a plăsmuit pe Nichita numai şi numai din iubire, numai şi numai pentru iubire.
17. Ce i-a fost dat lui Nichita să fie de pe urma divinului blestem genetic, iată, cred, enigma veşnică, asupra căreia cei cu adevărat fascinaţi de geniul său se vor apleca…
18. Nichita-omul nu mai este printre noi…
19. Avem tragica revelaţie a faptului că n-am fost nici pe departe la înălţimea sacrificiului din şi prin iubire făcut de el pentru noi toţi, cei de azi, şi pentru cei ce ne vor urma de-a lungul veşniciei”.
(Nicolae Ciobanu, în Album 1984, p. 224)
20. Alţii au cutezat mai mult, precum Simion, care l-a numit Unul Singur, fiindcă el murise într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, dar Hristea l-a readus la viaţă:
21. “Domnul Unul Singur Nichita Stănescu a încălcat toate legile pământeşti şi (…) a fost (…) Poetul, Preotul, Medicul, Psihiatrul şi Hristos, fiul lui Dumnezeu, care pătimeşte (precum spune legenda biblică) pentru aproapele său”.
(Simion Pop, în Album, 1984, p. 345)
22. Când s-au împlinit 40 de zile, părintele Galeriu a oficiat o slujbă la biserica Silvestru pentru pomenirea sufletului celui care a fost Stănescu Nichita Hristea.
23. Biserica s-a umplut de versuri mirene, iar Tomozei şi-a amintit că Nichita a murit nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare…
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 409)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

IV. ARHANGHEL CITADIN

1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”.
(Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”.
(Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”.
(Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”.
(Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…”
(Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit.
(Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”.
(Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică,
(Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune.

(Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)

Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

III. OPERA SA MĂRTURISEŞTE

1. Student fiind, s-a dus, emoţionat, la Ion Barbu. Marele poet-matematician i-a cerut să-şi deşarte buzunarele. “Acuma hai să ne împrietenim cu manuscriptul”, a zis, citind şi recitind cu glas tare poeziile palidului ploieştean.
2. În final, a rostit stupefiat: “Se vede că iubeşti poezia, dar, dragul meu, ascultă-mi sfatul: lasă-te! N-ai nici o picătură de talent, dar ştii, niciuna..”
(Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 405)
3. Nichita n-a fost dezamăgit şi nici nu s-a supărat pe bătrân. L-a iubit în continuare tot restul vieţii.
4. După tainice şi lungi experienţe în laboratoarele alchimiei, căutând piatra filosofală, Nichita a descoperit secretul transformării cuvintelor în poezie.
5. Preoţii templului îl întrebau: “Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne!” “Văd cuvinte”, a răspuns Nichita. “Spune-le, spune-le”, l-au îndemnat preoţii. Dar el a tăcut sub ciocârlii ca şi-nainte.
(Ce?, vol. Necuvintele, 1969)
6. Avea de învăţat şi limba îngerească, limba în care cuvintele se leagă între ele după regulile unei gramatici inedite.
(Eugen Simion, O neasemuită vorbire, în Album, 1984, p. 244)
7. Dar n-a fost de-ajuns. Pentru ca opera sa să dureze, avea nevoie de o jertfă pe care să o îngroape la temelie, după cum săvârşise ritualul un alt meşter de mănăstiri.
8. De aceea, imaginile sale poetice au fost însufleţite cu preţul pierderii vieţii sale personale. Condeescu depune mărturie:
9. “El a acceptat să «moară» încă din timpul vieţii, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu…”
(Alexandru Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 33)
10. Abia atunci a cutezat să strige: “Te iubesc, prezent al vieţii mele”. Şi strigătul i s-a desfăcut în comete.
(Îndoirea luminii, vol. Dreptul la timp, 1965)
11. Cuvintele lui s-au desfăcut în silabe şi în litere. Nichita povesteşte: “Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus, în dreptul ferestrei.
12. Îi vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor literelor lumii”.
(Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
13. Biograful său, Condeescu, scrie: “Prezenţa sa se identifică cu însăşi starea de graţie uluitoare şi fascinantă,
14. căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transformând prin metaforă lumea reală în miracol, făcând-o mai amplă şi mai plină de mister, deplasându-i limitele, conferindu-i măreţie”.
(A. Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 28)
15. Nu încape îndoială: “Opera sa mărturiseşte şi va mărturisi pentru el în veac”.
(Neculae Crişan, în Album, 1984, p. 285)
16. “Uneori, rareori, Poezia se face om pentru a cunoaşte, în carnea şi sângele său, în nervii săi, trăirea condiţiei umane”.
(Paul Georgescu, în România literară, 15 dec. 1983)