Vrem să avem o viaţă frumoasă, liniştită, să fim fericiţi şi cîte altele, dar toate acestea depind de noi... cum ştim să dăruim şi să primim dragostea celor din jur... să ocrotim ceea ce avem... să trăim în pace... să ne bucurăm de fiecare clipă...
Atinge steaua de neatins şi nu-i uita pe cei ce au crezut în tine!
Iubirea e un sărut furat, un zîmbet inocent, o îmbrăţişare pătimaşă... şi un suflet smuls din piept...
"Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zîmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!"
1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita. 2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult. 3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”. (Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231) 4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească. 5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi. 6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi - lucru surprinzător - îi iubea pe poeţi”. (Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222) 7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mia sărit în faţă”. (Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964) 8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta mag-netică speranţă, încât, rând pe rând - chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”. (Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227) 9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni, 10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.” (Ion Coja, în Album, 1984, p. 226) 11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”. (Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318) 12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască. 13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”. (Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258) 14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindule trecătoare. (Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320) 15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stân-je-nirea omului delicat căruiai repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate. 16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, careşi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor. (Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248) 17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu a-vea toate ace-le griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”. (Marin Mincu, Album, 1984, p. 239) 18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”. (Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)
1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploieşti, printre sonde de petrol şi rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea. 2. Mai târziu, după ce a învăţat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.” (Antimetafizica, 1985, p. 183) 3. Aurelian l-a întrebat: “Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut în mahala?” 4. “Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş pe apă şi că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita. (Antimetafiziaca, 1985, p. 142) 5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui. 6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Şi a rămas un înger toată viaţa. 7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?” (Respirări, 1982, p. 67) 8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”. (Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27) 9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se consideră trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”. (Ion Horea, în Album, 1984, p. 236) 10. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract. 11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt. 12. Călătoreşte în străinătate şi îşi face prieteni pretutindeni. 13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile - câte mai apar - nu reuşesc decât să i-o sporească. 14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăieşte la o scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor. (Alex. Ştefănescu, 1986, p. 28) 15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982) 16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. 17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizaţii. În caietele sale stă scris: 18. “Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. 19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982) 20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile şi l-a îndoit ca o coardă de lumină. 21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”. (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968) 22. Din acel moment, el însuşi s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.
"Sarut mana, maicuta mea, Sunt eu, cel din pantecele tau, care-ti soptesc la ureche cat sunt de speriat, de trist si de indurerat pentru ca vrei sa ma omori, crezand ca-ti sunt o grea povara... Dar tu nu stii cat e de greu sa nu-ti aud cantecul de leagan, sa nu ma bucur de mangaierile tale, sa nu iti vad chipul tau, maicuta draga. Cat as vrea sa ma cuibaresc la pieptul tau izvorator de tihna, liniste, pace si bogata dragoste! Ce puternici am putea fi impreuna si cum am invinge toate necazurile si mai ales ce frumoasa ar fi viata alaturi de tine. As vrea si eu sa ma pot bucura de frumusetea cerului senin, sa alerg cu voiosie prin campul inflorit, sa-ti impletesc mandra cununita si sa tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrabiilor certarete... Ti-as incanta sufletul cu multe ghidusii, iar dragalaseniile mele ti-ar descreti fruntea in clipele de cumpana. Te-as ocroti si m-as face scut impotriva necazurilor. Nu gandi ca sunt mic si neputincios, pentru ca primindu-ma pe mine in viata ta, maicuta buna, pe Pruncul Hristos il primesti. Tresar de bucurie gandind cum ti-ai rezema capul obosit pe umarul meu si cata putere ai gasi acolo, cum voi 'fi reazemul batranetilor tale. Maicuta, trebuie sa-ti marturisesc ce frica-mi este la gandul ca lama taioasa ma va sfasia si ma va transforma in bucatele mici, fara de viata, care vor ajunge la gunoi... Oare tu nu auzi cum imi bate inimioara si cum tremur de frica? Maicuta draga, as vrea sa ma pot uita in ochii tai si sa te rog sa ai mila de mine, sa-ti zambesc dragalas - cum numai eu stiu - si sa te strang in brate si sa-ti dau forta si curaj, incredere si convingerea ca nu omorandu-ma pe mine vei scapa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutati, pentru ca il vei mania pe Bunul Dumnezeu. Tu stii cat e de greu sa suporti o nedreptate: o observatie, o mustrare venita din partea cuiva care-ti raneste doar orgoliul. Imagineaza-ti ce inseamna pentru mine sa port povara nedreptatii tale, cand tu ma dai nu numai mortii pamantesti, care e atat de grea, dar ma lipsesti si de lumina lui Hristos. Ma rog Maicii Domnului sa te lumineze si sa-ti dea putere, intelepciune si un pic de dragoste si mila si pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tau, suflet din sufletul tau, copilul tau nevinovat. AMIN!"
