Lacul de Mihai Eminescu

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr."

Sonete de Vasile Voiculescu

CLXIII

Din spulberul iubirii atât doar mai pot strânge,
Să-mi fac un ştreng, eu singur, cu fragedele-ţi rochii..
Mă-ndeamnă alte gânduri să iert şi să-nchid ochii,
Privighetoarea oarbă cu mult mai dulce plânge.
Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât,
Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare
Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât
Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare.
Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute
Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?
Ah, inimă şi coarde sunt deopotrivă mute,
Când limpede văd astăzi prăpastia minciunii:
Căci orb eram atuncea când te aveam în faţă,
Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!

25 decembrie 1954