"Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zîmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!"
Despre dragoste de Octavian Paller
Se afișează postările cu eticheta oameni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta oameni. Afișați toate postările
miercuri, 7 ianuarie 2009
1. Se Que Volveras, 2. La Paloma - In live: Nana Mouskouri şi Julio Iglesias
"Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zîmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!"
Despre dragoste de Octavian Paller
joi, 23 octombrie 2008
Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef
IV. ARHANGHEL CITADIN
1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”.
(Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”.
(Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”.
(Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”.
(Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…”
(Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit.
(Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”.
(Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică,
(Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune.
(Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)
1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”.
(Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”.
(Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”.
(Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”.
(Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…”
(Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit.
(Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”.
(Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică,
(Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune.
(Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)
marți, 21 octombrie 2008
Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef...
II. O FÂNTÂNĂ DE IUBIRE
1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi - lucru surprinzător - îi iubea pe poeţi”.
(Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mia sărit în faţă”.
(Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta mag-netică speranţă, încât, rând pe rând - chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”.
(Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.”
(Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”.
(Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”.
(Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindule trecătoare.
(Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stân-je-nirea omului delicat căruiai repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, careşi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor.
(Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu a-vea toate ace-le griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”.
(Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”.
(Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)
1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”.
(Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi - lucru surprinzător - îi iubea pe poeţi”.
(Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mia sărit în faţă”.
(Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta mag-netică speranţă, încât, rând pe rând - chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”.
(Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.”
(Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”.
(Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”.
(Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindule trecătoare.
(Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stân-je-nirea omului delicat căruiai repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, careşi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor.
(Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu a-vea toate ace-le griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”.
(Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”.
(Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)
vineri, 17 octombrie 2008
Despre frumuseţea pierdută a vieţii...
Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori. Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situaţiunea“: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ameţitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă.
Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmancă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Nastase, Constantinescu şi Agathon, Talpes şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie. Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa.
Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsura imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului. Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesitaţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.
Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii. Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi."
Izvor: Despre frumuseţea pierdută a vieţii – Editorial de Andrei Pleşu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
