Evanghelia după Nichita de Dorin Ştef

IV. ARHANGHEL CITADIN

1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”.
(Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”.
(Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”.
(Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”.
(Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…”
(Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit.
(Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”.
(Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică,
(Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune.

(Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)

Sărut mâna, măicuţa mea...

"Sarut mana, maicuta mea, Sunt eu, cel din pantecele tau, care-ti soptesc la ureche cat sunt de speriat, de trist si de indurerat pentru ca vrei sa ma omori, crezand ca-ti sunt o grea povara... Dar tu nu stii cat e de greu sa nu-ti aud cantecul de leagan, sa nu ma bucur de mangaierile tale, sa nu iti vad chipul tau, maicuta draga. Cat as vrea sa ma cuibaresc la pieptul tau izvorator de tihna, liniste, pace si bogata dragoste! Ce puternici am putea fi impreuna si cum am invinge toate necazurile si mai ales ce frumoasa ar fi viata alaturi de tine. As vrea si eu sa ma pot bucura de frumusetea cerului senin, sa alerg cu voiosie prin campul inflorit, sa-ti impletesc mandra cununita si sa tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrabiilor certarete... Ti-as incanta sufletul cu multe ghidusii, iar dragalaseniile mele ti-ar descreti fruntea in clipele de cumpana. Te-as ocroti si m-as face scut impotriva necazurilor. Nu gandi ca sunt mic si neputincios, pentru ca primindu-ma pe mine in viata ta, maicuta buna, pe Pruncul Hristos il primesti. Tresar de bucurie gandind cum ti-ai rezema capul obosit pe umarul meu si cata putere ai gasi acolo, cum voi 'fi reazemul batranetilor tale. Maicuta, trebuie sa-ti marturisesc ce frica-mi este la gandul ca lama taioasa ma va sfasia si ma va transforma in bucatele mici, fara de viata, care vor ajunge la gunoi... Oare tu nu auzi cum imi bate inimioara si cum tremur de frica? Maicuta draga, as vrea sa ma pot uita in ochii tai si sa te rog sa ai mila de mine, sa-ti zambesc dragalas - cum numai eu stiu - si sa te strang in brate si sa-ti dau forta si curaj, incredere si convingerea ca nu omorandu-ma pe mine vei scapa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutati, pentru ca il vei mania pe Bunul Dumnezeu. Tu stii cat e de greu sa suporti o nedreptate: o observatie, o mustrare venita din partea cuiva care-ti raneste doar orgoliul. Imagineaza-ti ce inseamna pentru mine sa port povara nedreptatii tale, cand tu ma dai nu numai mortii pamantesti, care e atat de grea, dar ma lipsesti si de lumina lui Hristos. Ma rog Maicii Domnului sa te lumineze si sa-ti dea putere, intelepciune si un pic de dragoste si mila si pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tau, suflet din sufletul tau, copilul tau nevinovat. AMIN!"