Definiţie...

Dragostea - rădăcina şi izvorul binelui - Sfântul Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 6 august 2011

Aivazovsky şi marea...

"În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri (…) vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin si însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine."
Ernest Hemingway, Bătrânul şi marea


"În tonuri de albastru ultramarin până la nuanţe pale de verde, sub lumina diafană a lunii sau în soarele arzător, agitată sau lină, cu nuanţe translucide sau încărcată şi întunecoasă, simplă prin însăşi profunzimea ei, constantă prin unduirea-i neîncetată, înger şi demon totodată, implacabilă, mândră şi eternă - astfel ne apare marea în tablourile lui Aivazovsky.
Născut pe malul Mării Negre, în Crimeea, la Feodosia, Ivan Konstantinovici Aivazovsky nu va fi fost primul care să se lase prins de mrejele sărate, dar va fi fost Întâiul care să-i fi zugrăvit adevărul, împletind cu măiestrie realismul dus până la naturalism cu romantismul veşnicului îndrăgostit. La început desenând în cărbune pe pereţii albi ai caselor din oraşul natal, studiind apoi la liceul din Simferopol şi, mai târziu, la Academia de Arte Frumoase din St. Petersburg, Aivazovsky devine un maestru prin excelenţă al peisajelor marine, una dintre cele mai elocvente mărturii constând în elogiul versificat pe care i-l dedică însuşi J.M.W. Turner după ce admiră Golful Napoli într-o noapte cu lună:
In this your picture/I se the moon, all gold and silver,/Reflected in the sea below…/And on the surface of the see/ There plays a breeze which leaves a trail/ Of trembling ripples, like a shower/ Of fiery sparks or else the gleaming headdress/ Of a mighty king!/ Forgive me if I err, great artist,/ Your picture has entranced me so,/ Reality and art are one,/ And I am all amazement./ So noble,/ powerful is the art/ That only genius could inspire!
Apa, unul din cele patru elemente fundamentale ale universului alături de pământ, foc şi aer, a fost iubită (e.g. grecii) şi temută deopotrivă (romanii) încă din cele mai vechi timpuri, fiind considerată o fiinţă vie, cu suflet şi voinţă proprie, chiar zeitate cu puteri depline asupra fiinţei omeneşti, căci "nimic nu are pentru noi vreo semnificaţie dacă nu-i expresia unui Eu. Personificăm.
Apa e şi ea o fiinţă proteică, suspinând şi făcând confesii compuse din numele Spiritului universal" (Călinescu, 1974, pg. 86).
Ipostazele în care Aivazovsky surpinde apa mării - când calmă şi liniştită, aşa cum sugerează zborul lin al pescăruşilor sau imaginarele orizontale şi verticale, cu nuanţe calde şi treceri subtile de la eternul albastru către auriul strălucitor al soarelui, când învolburată şi neliniştită, cu talazuri impunătoare şi reci, catarge frânte în linii de fugă ameţitoare şi trupuri umane care se zbat să supravieţuiască - sunt variate şi tototdată fireşti, în ciuda unei aparente monotonii a tematicii. Am putea spune că face o monografie pictată a mării: în momente diferite ale zilei, într-un anotimp sau altul, de la ţărmul mediteraneean până la cercul polar, populată de vase cu velele ridicate în bătaia vântului, prinse de furtună sau naufragiate.
Şi totuşi, nu copiază după natură. O observă, şi-o imaginează şi uneori pictează din memorie, punând-o întotdeauna în legătură cu toate celelalte elemente, rezultând astfel acea veridicitate a imaginilor create, caracterul translucid al apei, filtrarea razelor de lumină şi materialitatea a tot ceea ce intră în compoziţiile sale. "Mişcarea elementelor nu poate fi captată de pensulă direct - este imposibil să pictezi fulgerul, o pală de vânt sau spargerea unui val direct din natură. Pentru asta, artistul trebuie să şi le aducă aminte…" (Aivazovsky, apud Novouspensky, 1980, pg. 10 - trad. n.).
***
"(…) multiplul fenomenal e reductibil, printr-un proces continuu de metamorfoză, la elementele care, şi ele, sunt comunicante. Aşa, evaporându-se, se preface în aer, acesta se aprinde şi fulgeră, reziduul combustiunii se scutură în jos în chip de cenuşă, devenind pământ. Lichidele inflamabile produc asupra noastră cea mai puternică impresie, amintind rudenia aparent antagonică dintre apă şi foc. Spectacolul dramatic prin excelenţă este incendiul unei corăbii în plină mare." (Călinescu, 1974, pg. 85).
Devenind ataşat al Cartierului General Naval în 1844, Aivazovsky însoţeşte de multe ori flota rusă în expediţii, vizitând Turcia, Grecia, Egiptul şi America (dar călătoreşte şi în Germania, Olanda şi Italia), transpunând numeroase bătălii istorice purtate pe marea atât de dragă lui. În opera sa, găsim exemple nenumărate de lupte navale, lipsite de clişeele obişnuite, fiecare cu propria individualitate narativă, jocul de lumini accentuând dramatismul subiectului abordat: Bătălia din canalul Chios, Explozia navei turceşti, Bătălia de la Chesme, Bătălia de la Sinope şi aşa mai departe. Deşi cadru constant, marea nu mai este, în majoritatea cazurilor, decât un simplu martor tăcut al zbuciumului fiinţei umane pentru supremaţie. Flăcările oglindite de apă se înalţă către norii învolburaţi, împletindu-se în unduiri sălbatice cu densele coloane de fum înecăcios, întinzându-se hulpav, asemeni unor gheare perfide şi rapace.


O importanţă deosebită în opera lui Aivazovsky o are lumina, cu caracterul ei divin prezent în cultura armeană (ca şi în multe altele), căreia Aivazovsky îi aparţine prin filiaţie. Lumina este cea care, filtrată de undele mării, îi accentuează învolburarea furioasă a talazurilor nimicitoare şi vrăjmaşe sau alunecarea lină a unui perpetuum mobile; prin lumină, aerul capătă valenţe izbăvitoare sau ucigătoare; şi prin lumină ne arată scurte sclipiri ale hăurilor devoratoare. Poate cel mai reprezentativ exemplu ar fi Haos - Crearea lumii, operă plină de simbolism biblic, măiestrit executată: acele valuri care se deschid în faţa luminii precum în faţa toiagului lui Moise pentru a lăsa drum liber poporului lui Israel; umbra întunecată, antropomorfă, a norilor, din spatele căreia ţâşneşte un nimb orbitor de lumină albă, extraordinar de bine conturată sub forma unui înger sau poate a lui Dumnezeu însuşi. Ceea ce poate apărea la început o compoziţie oarecum "naivă", păstrează însă remarcabila tehnică prin care poate fi simţită substanţa norilor şi consistenţa apei, doar lumina căpătând o formă aproape palpabilă pentru a sublinia caracterul ei divin. În acest tablou, prin alegoria umbrei copleşitoare care învăluie totul şi forţa luminoasă ce dezvăluie Calea, se poate observa combinaţia maiestuoasă de care vorbeam la început, dintre realismul execuţiei şi accentele romantice sub ale căror auspicii s-a născut Aivazovsky şi la care nu a renunţat de-a lungul întregii sale vieţi.
***
Este iluzoriu să ne imaginăm că în numai câteva pagini am putea prezenta, fie şi în linii generale, moştenirea impresionantă - atât de simplă în aparenţă şi totuşi atât de complexă la o privire mai atentă - pe care Aivazovsky a lăsat-o în urma sa (aproximativ 6.000 de tablouri). Nu ne rămâne decât să încercăm să înţelegem măcar o parte din infinita semnificaţie a operei ce ne-a fost oferită spre încântarea privirii şi a sufletului.
De ce Aivazovsky şi marea? Pentru că, asemeni lui Hemingway mai târziu, Aivazovsky a intuit în om puterea de a supravieţui, mereu luptând să-şi depăşească limitele "conflictul cu natura potrivnică" luând "dimensiuni de tragedie antică" (Grigorescu, 1977, pg. 532); pentru că a văzut omul ca pe un învingător chiar şi atunci când, în aparenţă, a fost învins - o mână încleştată pe catargul înghiţit de muntele de apă… Compoziţiile deschise, povestind dincolo de îngrădirea prozaică a ramei, amintesc de dragostea lui de libertate şi de transcendere într-o nouă dimensiune. Naufragiile, vasele eşuate, epavele cu carene goale şi vele sfâşiate duc cu gândul la viaţa de după moarte fie şi prin simpla mărturie a existenţei trecute. Sunt dovezi palpabile ale acelui Dincolo.
De ce Aivazovsky? Pentru măiestria antagonismului care se topeşte în complementaritatea întregului, zugrăvind marea aşa cum e, cu bune şi cu rele, ca pe o prinţesă răsfăţată şi capricioasă la a cărei vrere se află întreaga suflare ce se-ncumetă a-i călca hotarul, dar şi ca pe o zeiţă care, pe de o parte, îşi răsfaţă supuşii cu daruri divine, iar pe de alta îşi cere implacabil tributul de vieţi omeneşti.
De ce Aivazovsky? Pentru că oferă imaginea atotcuprinzătoare a mării, atât cât o poate omul pătrunde. A iubit marea cu toată forţa geniului său, iară de nu ar fi iubit-o, poate că ar fi fost doar un pictor talentat de marine."
Izvor: Aivazovsky şi marea de Ilinca Halichias, Revista ArtOut

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Un comentariu:

Ilinca Halichias spunea...

Multumesc pentru preluarea articolului. TOTUSI... in romaneste,
numele se scrie AIVAZOVSKI, cu "I", si nu cu "Y" (care este transliterarea numelui in engleza)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...